Pe-atuncea purta Eminescu numele Eminoviciu. Parcă-l văd și astăzi mic și îndesat, cu părul negru, pieptănat pe frunte spre ceafă, cu fruntea lată, fața lungăreață, umerii obrajilor puțin ridicați, ochii  nu mari dar vii, colorul feței întunecat prin care străbătea însă rumeneala sănătoasă a obrajilor. Era totdeauna bine îmbrăcat (…). 

Limba și literatura românească ne-o preda, când era sănătos, profesorul Aron Pumnul, iar dacă se îmbolnăvea, atunci îl substituia profesorul Dr. Ion Sbierea, ulterior profesor la Universitatea din Cernăuți. 

Acești doi profesori ne-au inițiat în gramatica și literatura românească și ne-au predat puțină istorie națională, atâta cât era pe atuncea permis să ascultăm din istoria neamului nostru. 

Profesorul Pumnul venea foarte neregulat în clasă, pentru că era mai mult bolnav, dar când venea era o sărbătoare pentru noi, căci mult îl iubeam cu toții pe acest bărbat bun care ne instruia cu atâta tragere de inimă, cu atâta iubire părintească și cu atâta liniște și răbdare. 

Noi elevii nu l-am văzut niciodată râzând. Avea veșnic o înfățișare melancolică și dureroasă. Îl respectam cu toții și adese, când din cauza durerilor ce-i frământau trupul era silit să părăsească clasa, mulți  dintre noi îl petreceam până la trăsură, și-i ajutam să urce în ea, iar Eminescu pe care Pumnul îl iubea foarte mult îl petrecea până acasă. (…) 

Cât timp a urmat Eminescu liceul era vorbăreț și vioiu ca mai toți colegii săi, și avea un vecinic surâs pe buze, afară doar când nu știa lecția. Acest zâmbet părelnic i-a câștigat inima colegilor săi, ceea ce nu împiedica însă ca la certe ocazionale să se ghiontească între dânșii de-a binelea, și în aceste cazuri de luptă tragicomică părul lung al lui Eminescu forma o mare atracțiune pentru a fi scâlțâit de mâinile colegilor săi. Dar supărarea nu ținea mult și iarăși eram cu toții buni prieteni. Când avea să intre profesorul Pumnul în clasă era mare liniște și aceasta din cauza respectului și iubirii ce aveam toți pentru acest bărbat, dar față de alți profesori nu existau aceste considerațiuni și vuetul, jocurile și săriturile erau la ordinea zilei. Eminescu contribuia și el din toată inima și cu toată vioiciunea lui de copil neastâmpărat ca să ridicăm pulberea în aer, și se întrecea cu noi, cine va sări mai ușor peste bănci. 

Teodor V. Ștefanelli

52/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți poveștile din proiectul  #100denume!

 

*

Fragmentul face parte din cartea lui Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, volum publicat la Editura Cununi de Stele. Cartea poate fi procurată de AICI.