[

M-a sunat o cunoștință cu care nu vorbisem de ceva vreme și m-a întrebat ce mai fac. Am îngăimat doar două-trei vorbe, căci în secunda următoare m-a întrerupt, rugându-mă să îi fac un serviciu.

 

Am fost în culmea fericirii că a schimbat subiectul, deoarece nici nu știam ce să-i povestesc despre mine.

 

Nu, nu mi-am pierdut aderența la realitate, ci doar deprinderea de a face confesiuni. Totuși, am o mare nevoie să stau de vorbă cu oamenii.

 

În ultima vreme, dacă prietenii mei nu dau niciun semn, îi iau la rând, îi sun sau le scriu: „Ce mai faci? Mi-e dor de tine! Cum o mai duci? Nu te-am auzit de o veșnicie, iar de văzut te văd doar în pozele de pe Instagram.” Câțiva răspund. Cei mai mulți îmi trimit un „Te voi suna înapoi” (fără să precizeze exact când) sau niște emoticoane cu inimi, cu îmbrățișări…

 

Nu știu cum de m-a lovit o asemenea dorință de a comunica, de a împărtăși. Cândva, eram convinsă că iubesc cărțile mai mult decât îi iubesc pe oameni. Acum, căutând  – sub orice formă – prezența celorlalți, par mai jalnică decât câinii hrăniți cu firimiturile ce cad de la masa stăpânilor. 

 

O fi numai și numai din cauza vârstei! Sau o fi existând ÎNCĂ o explicație.

 

După ce a murit tatăl meu, i-am luat telefonul, ca să îl folosesc. I-am pus cartela cu numărul  meu și, când i-am verificat memoria,  am constatat că acolo rămăseseră numerele cunoștințelor lui. Mi-a fost lene să le șterg!

 

Într-o zi, pe Facebook, am primit un mesaj de la un bărbat: „Tatăl tău – îmi scria el – în timpul serviciului militar mi-a fost furier. Atunci eram căpitan, acum sunt colonel în rezervă. Urmează să împlinesc 81 de ani…” 

 

Știam bine cine era domnul colonel. Tatăl meu îl căuta la fiecare aniversare, de sărbători și nu numai atunci. I-am găsit rapid numărul în agendă, l-am sunat, am povestit. Apoi, de ziua lui, i-am telefonat din nou, ca să-l felicit.

 

Dacă mă gândesc bine, în mod sigur telefonul moștenit îmi induce apetența de a vorbi cu semenii mei. La fel o pățise și tatăl meu, pe când trăia.

 

Îl priveam cu milă când începea să își sune colegii de clasă din liceu; diriginta din liceu; colegii și superiorii din armată; colegii de serviciu din toate timpurile; neamurile îndepărtate care își aduceau aminte de el doar dacă aveau nevoie de vreun ajutor; frații și surorile; prietenii de-o vară de prin stațiunile de cardiaci al căror client era; doctorii care îl tratau acolo, în fiecare an… Mai toți aceștia nu îl sunau înapoi NICIODATĂ, să-l întrebe ce mai face. Dar el continua să îi caute și se entuziasma când îi răspundea cineva.

 

Ieri, răsfoind agenda telefonică, am dat peste numărul tatălui meu.

 

L-am apelat, uitând că el e bine-mersi (sper!!!) pe lumea cealaltă. Mi-am amintit cum stau lucrurile, doar când a intrat mesageria vocală. Bine că s-a întâmplat așa și nu mi-a răspuns de acolo de unde e, să mă întrebe: Ce faci, tu? Ce faci?!

 

Uite – i-aș fi zis – cred că știi mai bine decât mine ce fac. Acum că nu mai pierzi timpul vorbind la telefonul tău (stai liniștit, e pe mâini bune!), poți – în sfârșit – să fii atent la mine.

Nu am vorbit de patru ani, dar parcă nu ne-am auzit de o veșnicie. De văzut, doar în vis te mai întâlnesc, destul de rar. Oricum, nici când trăiai nu stăteam prea mult timp împreună. Așa e când pleci de-acasă în adolescență, când lucrezi la sute de kilometri și când nu ești fiica ideală care vine la părinți ori de câte ori are o zi liberă.

Sper că nu te-ai supărat prea tare că nu te-am jelit: nici la înmormântare, nici în toți acești ani. Doar sunt puternică, nu?! E drept, mai plâng după tine, dar pe ascuns. Așa facem toți din familie. Nu-mi plac sentimentalismele și, în plus, am devenit foarte ocupată cu munca și cu proiectele… Despre unele ți-am spus când am vorbit ultima dată, în vinerea aceea, când ai murit. Pe altele, le-am pus pe picioare între timp.

Dar dacă tot te-am sunat, zi-mi și mie: TU ce mai faci?!… Cum o mai duci?!… Ți-e dor de noi?…

N-am știut să-ți spun  așa ceva niciodată dar, sinceră să fiu, îmi cam lipsești.

Tare bine mi-ar prinde să știu că, în sfârșit, ești mulțumit de ceea fac.

Ioana Revnic

Foto – Priscilla du Perez (via Unsplash)