Un om complex, greu de definit printr-un singur cuvânt. Poate chiar un om al contrastelor, înțeles în fel și chip de către cei din jurul lui. Un bărbat care făcea multe, incredibil de multe, deși aparent era comod și greu de scos din tabieturile lui.

S-a născut într-un sat din Vâlcea. A avut, pe rând, doi învățător foarte buni – chiar părinții lui – care îi cereau să știe mai multe decât oricare elev, pentru ca nu cumva să fie acuzați că-l favorizează. Acasă, deși mai avea o soră și un frate, era singurul dintre ei care muncea fizic – mergea și cu vacile pe deal, avea grijă și de toate animalele și păsările din ogradă, cosea, prășea, semăna, tăia lemne; avea în permanență tot felul de idei ciudate, de mic inventator, pe care le punea în practică folosind cele mai stranii „resturi” găsite pe marginea drumului – printre altele, și-a construit la mijlocul anilor 40 primul radio, pe care l-a suit în dudul din spatele casei, să se audă mai bine. Da, funcționa. Și se minuna toată lumea de „chestia aia” care arăta a orice, numai a radio, nu.

Neînțeles de cei din familie, era extrem de iubit de toate fetele din comunele ce brăzdau dealurile din preajma Horezului.

Dansa excelent, cu un simț al ritmului incredibil, păstrat până târziu. De altfel, ieșea totdeauna Regele Balului.

L-a jucat pe Rică Venturiano pe la 14 ani și aplauzele nu mai conteneau. Citea tot ce-i cădea în mână. Și voia să evadeze.

A făcut-o, dar nu într-un domeniu tehnic care l-ar fi atras, ci la un liceu pedagogic din Râmnic, după dorința părinților – el trebuia să urmeze tradiția, să ajungă (tot) învățător.

Încăpățânarea și-a spus și aici cuvântul – nu s-a oprit, ci a plecat în capitală, la facultate.

Dar nu vreau să vorbesc despre toată viața lui, ci despre ceea ce făcea el. Pentru că asta ne-a vrăjit întotdeauna.

Cercetător și profesor universitar, venea acasă de la cursuri și, în costum, cobora în pivniță să repare centrala (cu păcură), pentru ca nu cumva să-i stea familia în frig. Oricum, era singurul care știa cum s-o „vrăjească”.

În sufragerie, își scria cărțile care au devenit volume de referință în folclor, iar în bucătărie, la marginea mesei, era „lutierul” care meșterea de toate pentru fratele meu, violonist – freca călușurile cu glass-papier, aranja popul, șlefuia contra-bărbii, schimba corzi sau păr de arcuș, cu o dexteritate și o pricepere de mare maestru.

Dimineața se scula primul și, în drum spre școală, inventa tot felul de istorii despre orice ne apărea în fața ochilor. Un șoricel care traversa strada devenea  „Maestrul” despre care el știa absolut tot ce face; o doamnă întâlnită la aceeași oră, în fiecare zi, se numea „Doamna Ceas”, cu o viață misterioasă demnă de Agatha Christie. Apoi noaptea, împreună cu mama, traducea pentru a câștiga un ban în plus.

Era gentleman-ul perfect, amabil, drăguț, politicos, cel care ținea haina doamnelor, le spunea glume și zâmbea fermecător; și tot el se enerva oricând și din orice, momente când vocabularul nu mai era chiar academic.

 

prof. univ. Nicolae Roșianu

 

Dacă era singur în București și afla că în 20 de minute „vin copiii”, ne aștepta cu un adevărat festin. Știa să pregătească orice, de la minciunele și cremă de zahăr ars la multe alte feluri complicate. Era totdeauna cel care freca maioneza sau bătea albușurile.

Studenții îl iubeau; el, pe cât de dezinvolt apărea la catedră, pe atât de emoționat era înainte să ajungă în fața lor. Deja avea nepoți, dar cuvintele „am curs azi” erau spuse, ca întotdeauna, cu un trac plin de nervi agresivi.

Universitarul apreciat de confrați atât în țară, cât și în străinătate a plimbat copii și nepoți prin parcuri, de la faza de cărucior până la cea în care au băut o bere împreună. Întrebat de cineva dacă nu-i e rușine așa, ditamai profesorul, să fie văzut la „cârma” unui căruț, prin parc, a răspuns că i se pare cel mai frumos și mai util lucru pe care l-a făcut vreodată.

Indiferent ce probleme aveam, el le rezolva. Sunam pentru explicația unui cuvânt sau pentru că apăreau dubii referitor la o expresie, îmi dădea soluția pe loc. Mi se strica instalația sanitară, un telefon la el îl urca imediat în metrou și-l vedeai cu „șarpele” și cu alte unelte aducând totul la normal. Îi scriam un mesaj melancolic, se ducea imediat la mama și-i spunea „sună fata, e tristă!” și, apoi, zâmbeam instantaneu, cu gândul la ei doi. Plecam la drum doar cu el – tolba lui era plină de sandwich-uri cu ce-mi place mie, deoarece „avea grijă de șofer”. Nu exista în farmacii medicamentul pe care trebuia să-l iau în fiecare zi? Alerga prin oraș și în cel mult o oră mă anunța, liniștitor: „S-a rezolvat!”.

Am crezut în el. Știam că totul are o soluție atâta vreme cât e aici. Nu am mai găsit niciodată pe nimeni care să-i semene.

De ce am scris toate astea? Pentru că voiam de ani de zile, de când a plecat de tot, să povestesc despre o simplă propoziție a unui copil. A fost rostită de fratele meu, când avea vreo 4-5 ani.

Observase până atunci și în realitate, și în cărți, că luna e perfect rotundă, plină. Până într-o seară când, aflat cu mama la plimbare, a văzut-o „incompletă”.

– S-a stricat Luna! a fost prima lui reacție, îngrijorată.

– Nu, doar că nu mai e plină, are o parte în umbră, i-a răspuns mama, pregătită să dezvolte, ca de obicei.

Neatent la explicație, fratele meu mai mare a spus propoziția prin care a realizat portretul fidel al eroului povestirii mele:

– Ei, nu-i nimic: o repară Tata!

Odilia Roșianu 

redactor șef ”Literatura de azi”
www.literaturadeazi.ro