Pe bărbatul acela mi-l amintesc și acum, intrând în sala în care suntem adunați noi, copiii aflați la concurs. Nu am mai mult de zece ani, scriu poezii despre patrie, recit cu patos poeziile altora și mă aflu la Piatra-Neamț la un concurs de creație.
Tânărul e deșirat; are plete blonde; e îmbrăcat într-o cămașă albă, largă, ce se înfoaie în mers. Poartă blugi. Zâmbește încontinuu.
Surâdea încă de când intrase (în urmă cu o jumătate de oră, însoțit de prietenul său) în încăperea în care ne aflăm noi. Surâde și când ne vorbește – cu un fel de sfială, cu încântare, cu bunăvoință. Ne spune că îl cheamă Aurel Dumitrașcu, iar că prietenul său se numește Adrian; amândoi sunt poeți. Repet în minte: Aurel și Adrian; Adrian Alui Gheorghe. Și Aurel.
Aurel…
Apoi, nu mai aud nimic din spusele lui. Îl privesc cucerită – pe Aurel Dumitrașcu.
Mereu am visat să întâlnesc un poet. În sfârșit, am unul în fața ochilor!
Sunt îndrăgostită în secret de poza lui Eminescu tânăr (singura fotografie a lui Eminescu pe care, la vârsta aceea, o cunosc din cărți). Poza lui Eminescu tânăr mă învățase că toți poeții vor fi semănând cu niște prinți. Astfel îmi pare și Aurel Dumitrașcu. Un Făt-Frumos ingenuu. Și exuberant.
*
Aproape treizeci de ani au trecut de la această întâmplare până azi. Pe Aurel Dumitrașcu nu l-am mai văzut niciodată – de atunci. Peste un an avea să moară de leucemie.
Dar l-am reîntâlnit – când încă mai eram copil, iar apoi, la maturitate – pe prietenul alături de care apăruse atunci, atât de senin, în sala cu pionieri adunați la un concurs de creație, ținut în Piatra-Neamț.
Va rămâne în mitologia vieții literare prietenia dintre Aurel Dumitrașcu și Adrian Alui Gheorghe. Primul moare la 35 de ani neîmpliniți. Scosese până atunci, două volume de poezii. Cărțile fuseseră măcelărite de cenzură. După dispariția lui Aurel Dumitrașcu, Adrian Alui Gheorghe devine ambasadorul și salvatorul operei acestuia. Se îngrijește de apariția postumă a unor cărți de versuri; îi recuperează Jurnalul și îl publică: în total – aproape 1000 de pagini tipărite, sub titlul Carnete maro.
Adrian Alui Gheorghe a păstrat și a publicat într-o carte (apărută anul trecut la Editura MNLR) scrisorile trimise de Aurel Dumitrașcu către T, o tânără pe care o îndrăgise pe vremea când el era profesor în Sabasa, iar ea – eleva lui. Poetul îndrăgostit de T (și de dragoste) a dus cu el această iubire ani la rând, până la moarte.
Am selectat – pentru voi – câteva fragmente din aceste epistole care mă fac să mă reîndrăgostesc mereu, mereu, mereu, mai abitir ca în copilărie – de Aurel Dumitrașcu.
***
T
(din Carnete maro)
Ea nu are seamăn poate și fiindcă e atât de tânără, uluitor de tânără. Are ceva ce nu se poate cataloga. Așa sunt toate minunile. O sărbătoare! Poate va rămâne alături de poezie ultima ta viață. Numai EA alături de poezie. Sau un alt nume absolute al poeziei. EA.
*
EA – fie pacea și semnul cu care ai curajul să-l recunoști și pe Dumnezeu!
*
Te gândești cu dragoste la EA, ca și cum ar începe azi lumea.
*
Dacă la ora aceasta ar da telefon Dumnezeu, ştii despre cine i-aş vorbi? Despre tine, dulce T.! I-aş spune cum scuturi tu cireşii de floare şi cum cad florile în mine şi cum mă laşi tot cu flori şi te duci după deal să vorbeşti cu nu ştiu ce izvoare. „O, ar zice Dumnezeu, dar Tudoriţa aceasta n-a trecut niciodată prin cerul meu, nu am văzut-o pe acolo!” Şi eu i-aş spune: „Tovarăşu Dumnezeu, marţi o să facem o şedinţă-trăsnet şi vom analiza incompetenţa matale în a vedea clar de ce Frumuseţea vrea să rămînă pe Pămînt. În această sedinţă toţi vor fi împotriva matale, pentru că toţi ştiu că Pămîntul e-n echilibru numai pentru că există un poet zurbagiu nebun după ea”. Dumnezeu, ca o făptură ascultătoare, se va duce la casa lui din cer şi o să tot plângă că este nefericit şi nepriceput. Apoi, într-o dimineaţă, se va uita spre Pământ şi ne va vedea împreună. O să zică: „Fericiţi cei care ştiu să rămână pe Pământ, fericiţi ce-i care-i cheamă numai împreună Tudoriţa şi Aurel”. Apoi o să plouă. Şi noi vom sta în iarbă şi ploaia va veni la noi cu gînd bun, şi eu te voi săruta şi voi zice: „O, gura ta dă toată lumina cerului!”. Şi tu vei zice: „Prostule, cerul eşti tu!?
Scrisori către T
Draga mea,
Altădată îți scriam imediat ce primeam cuvintele tale. Îmi închipui că nu eram mai ”nebun”, ci mai aproape de iluziile pe care mi le provocai. Te căutam ca pe o rugăciune și sufeream când nu te puteam rosti. Mă va emoționa mereu faptul că n-ai avut și nu ai nici o șansă să-mi ieși din suflet. Ai rămas o regină în sufletul meu. În fiecare zi în care îmi umbli prin gând, mi se face dor de tine. Uneori, cu sufletul meu de poet, sunt convins că te întorci, că pleci doar ca să mă vezi. Puțin. Cât de puțin. Vezi, acum, retrospectiv, vei fi înțeles că răul nu venea și nu ar fi putut veni dinspre mine. Ceea ce iubești trebuie protejat. Simpla ta prezență m-a făcut fericit întotdeauna. Mi-ar plăcea atât de mult să mai stai cu mine uneori.
Sigur, absența ta, a interesului tău de a mă vedea (?!) nu mai închipuie numele tău foarte des în zilele mele. De părăsit, însă, în sensul dumnezeiesc al cuvântului, nu te părăsesc niciodată.
*
Sunt și lucruri de care nu mă pot despărți, de care nu vreau să mă despart: amintirea ta, de exemplu. Nu am nimic să-ți reproșez, nimic! Ai fost în fiecare zi minunată. Și ești, firește! Mi se-ntâmplă des să fiu amețit de dorul tău, mă gândeam la tine la fel de mult cât se gândesc alții la Dumnezeu.
*
Nu ești o femeie de care mi-e dor, ești mereu mult mai mult. Atât de constant și profund nu te va mai iubi nimeni, chiar dacă ar fi minunat să ți se (mai) întâmple. Pentru că iluzia unei mari iubiri nu-ți va fi suficientă pentru a-ți trăi iubirea așa. Întreabă-mă: -Dar de ce nu ai înțelepciune?! De ce-mi repeți la infinit, de ani de zile, iubirea ta năstrușnică?! Nu știu, T, și poate că nici nu țin să știu. E vorba doar, probabil, de un sentiment atât de puternic pentru cineva, încât tot restul vieții el nu se mai stinge. Oricât aș încerca să iubesc pe altcineva, tu continui să rămâi acel vârtej poetic în care mi se repetă afectivitatea cea mai curată sau nevoia de afectivitate. Cred că de multe ori îmi place să-ți spun în ce gânduri (mai) trăiesc. Nu știu în ce măsură tu ai simțit că ne leagă ceva neștiut, dar eu știu tot timpul că nu ai să pleci niciodată din ceea ce se emoționează în mine.
*
Eu am nevoie de tine pentru că te iubesc mereu. Tu ai nevoie de mine pentru că oricum rămân singurul om pe care-l poți ruga absolut orice și în care ar trebui să crezi pur și simplu, adică să ai încredere deplină. Oricine te-ar putea vinde, nu și eu! Constat, scriindu-ți, că mereu îmi mărturisesc și iubirea curată care nu s-a stins. Nu te supăr! Probabil că toată viața o să-mi placă să-ți spun cât de mult țin la tine. Chiar și când ai să fii o băbuță! Pe cât e de complicat sufletul unui poet, pe atât e de curat întru anumiți oameni. De câte ori le mărturisesc prietenilor că te iubesc la fel de mult ca acum șase-șapte ani! Sigur, nu mai sufăr că nu-mi răspunzi la fel, nu te mai găsesc ”vinovată” cu ceva, dar îți duc dorul. Au fost niște ani irepetabili! Tu însăți mărturisești că te întorci nostalgică în acele vremuri pure! Și dacă ai suflet, știu, mereu ai să te întorci acolo.
Mai scrie-mi! Orice! Și să ai încredere oricum în îngerul tău păzitor… constant adică în mine!
Să-ți fie bine în suflet!
Te sărut!
Aurel
Scrisorile către T din care am decupat dextele de mai sus au fost publicate integral în revista ,,Conta” (director Adrian Alui Gheorghe), nr. 11/ 2012.
Portretul lui Aurel Dumitrașcu (21 noiembrie 1955 – 16 septembrie 1990) este semnat de Murivale.
Sursa cover – AICI.
Selecție și prezentare de Ioana Revnic
