Eram în metrou și, la un moment dat, am observat o tânără. În mână avea un plic în care (cred că) era o radiografie. Sau așa mi-am imaginat, știind că în preajma stației la care a urcat ea se găsea o clinică.
Respectiva se uita doar la ecranul telefonului, tasta încontinuu, era încordată și părea totalmente inaderentă la ce era în jur. S-a așezat în fața mea și-așa am putut să observ că plângea. Mi-am închipuit că primise vestea unei boli incurabile (a ei? a cuiva din familie?), oricum – plânsul i se întețea, ea continua să scrie cu rapiditate, iar în scurtele momente în care nu făcea asta, închidea ochii, își lipea capul de geam, respira adânc, suspina, apoi iar se apuca de scris.
Mi-a venit să merg să o întreb dacă o pot ajuta cu ceva, dar nu am făcut-o. Habar n-am ce m-a oprit. Cel mai probabil – comoditatea. Sau un soi de orgoliu bine camuflat în teama mea că are să mă considere dusă cu pluta și are să reacționeze violent, în văzul lumii. Eu am coborât, ea – și-a continuat drumul, până la Gara de Nord, care era ultima stație.
În scurtă vreme m-au apucat rușinea și remușcările pentru lipsa mea de reacție, așa că am decis să merg la gară și să o caut. Zis și făcut, am luat primul metrou și am ajuns destul de repede. Întâi m-am dus la casele de bilete, apoi pe peron, după aceea la fast-fooduri, la cafenele, în sălile de așteptare…
N-am mai dat de ea nicăieri.
Ioana REVNIC
#povestiadevarate
Parintele Arsenie Papacioc spunea despre pacatele facute din lipsa de curaj…dar probabil asta e cu iconomie ca sa va rugati mai mult pentru toate lacrimile vazute si nevazute…Dumnezeu, Unicul Mangaietor adevarat, sa stearga toata lacrima de pe fata sufletului tuturor. Amin.
Cine știe ce tâlc o fi având întâmplarea? Mi-a părut foarte rău că nu am reacționat nicicum.