De ore bune Adrian, viitorul ginere al Împăratului Traian și consilierul acestuia, stătea la pândă împreună cu câțiva soldați din gărzile imperiale.
Trecuse de miezul nopții și nu se întâmplase nimic. Nimeni nu se apropiase de creștinii executați peste zi! Romanii îi lăsaseră intenționat aproape de piața publică, pentru ca să-i momească pe cei care le luau trupurile pe ascuns, să le îngroape. Respectivii știau că sunt urmăriți; totuși, dădeau impresia că nu se tem de nimic. Cum era posibil să-și riște viața, doar ca să înmormânteze niște cadavre? Chiar nu le păsa că vor fi întemnițați, torturați și uciși? La ce-i mai ajuta credința în Iisus al lor, dacă tot aveau să moară?!
Furat de gânduri, Adrian nu a observat umbrele care apăruseră de nicăieri, fix lângă morți. Dacă nu l-ar fi atenționat un soldat, probabil că nici nu le-ar fi văzut. Le-a numărat: erau șase. Fusese convins că în noaptea aceea nu va prinde niciun creștin. Iată că nu pierduse timpul de pomană! La un semn, Adrian și-a adunat soldații și toți s-au strecurat până în preajma oamenilor care tocmai se pregăteau să ducă morții de acolo. I-au înconjurat într-o clipită. Nu aveau cum să scape…
– V-am prins! le-a strigat el. Stați pe loc!
Romanii s-au repezit la cei șase. Erau… șase femei! Pe primele cinci le-au recunoscut. Știau despre ele că duceau o viață retrasă, că trăiau în rugăciune și în curăție, că ar mai fi îngropat alți mucenici. Celei de-a șasea nu îi deslușeau chipul. Se înfășurase într-un văl negru și acum stătea îngenuncheată cu spatele la ei, lângă corpurile fără viață. „Cred că se roagă”, s-a gândit Adrian.
– Tu cine ești? a întrebat-o el, în timp ce o smucea de brațul stâng, ca să se ridice. Cum îndrăznești să nu te pleci în fața unui sfătuitor al împăra… ?
Nu a apucat să își termine vorbele, că necunoscuta s-a întors și l-a privit drept în ochi. Atunci a recunoscut-o: Era chiar Drosida, logodnica lui! Fiica lui Traian! Ce căuta ea aici, împreună cu nesăbuitele astea de credincioase?
În secolul al II-lea, pe vremea împăratului Traian (98 – 117 d.Hr.), creștinii erau urmăriți, prinși, închiși, omorâți. De trupurile martirilor se îngrijeau unele fecioare, numite „canonice”, care făceau toate rânduielile de îngropăciune, chiar dacă astfel își puneau viața în pericol. Câteva trăiau și la Roma, iar la un moment dat li s-a alăturat Drosida, însăşi fiica împăratului Traian, persecutorul creștinilor.
Drosida credea în Hristos și nu era prima oară când le ajuta pe-acele femei. Scăpase până acum de prigoana tatălui său, însă foarte curând urma să fie judecată de el.
În zori, cele șase au fost duse în fața împăratului. Când și-a văzut fiica, Traian s-a înspăimântat, dar a hotărât să îi dea o lecție. A ordonat ca Drosida să fie pusă sub pază, gândindu-se că se va lepăda de credință. Pe celelalte le-a condamnat la moarte.
Multe poate născoci o minte ascuțită, cum era cea a lui Traian! Multe răutăți – dacă e înclinată spre rău! Pentru a le pedepsi pe cele cinci, împăratul a inventat niște chinuri groaznice. A poruncit să fie aruncate într-un vas cu aramă topită. Din cuprul amestecat cu rămășițele lor s-au făcut niște vase mari. Toate-au fost așezate în baia publică pe care Traian urma să o inaugureze cu fast. În ziua evenimentului însă nimeni nu a putut să intre în baie. Oricine se apropia cădea secerat, fără suflare.
Atunci, Traian a topit vasele, a dat ordin să fie transformate în idoli care-aveau chipurile celor cinci fecioare și a pus statuile la intrarea în baia orășenească. Seara, împăratul a visat un păstor care avea grijă de cinci mielușele și care l-a certat: „Pe ele te-ai gândit să le pui tu goale în baie, în semn de dispreț?! Iată, Bunul Păstor le-a aşezat în acest loc frumos, unde va veni şi fiica ta”.
Dimineață, împăratul s-a trezit și mai încrâncenat împotriva creștinilor decât cum fusese. A dat ordin să se aprindă un cuptor mare şi le-a trimis credincioșilor o scrisoare prin care îi îndemna să se arunce singuri în foc. Oricum, dacă ar fi fost prinși, ar fi avut aceeași soartă.
Când și-a dat seama de nebunia tatălui său, Drosida a început să se roage ca Dumnezeu să îi arate ce vrea de la ea. Nu-și dorea să se mărite cu Adrian. Nici să renunțe la credință. Mai degrabă ar fi vrut să-și urmeze prietenele mucenițe…
Atunci, Dumnezeu a ajutat-o să scape de paznici și să iasă din palat. Primul ei gând a fost să urmeze exemplul creștinilor care acceptau să moară arși în cuptor. Și-a dat seama că, nefiind botezată, nu este încă pregătită să plece la Dumnezeu. S-a dus deci la prima apă care i-a apărut în cale și, acolo, s-a botezat, zicând: „Se botează roaba lui Dumnezeu, Drosida, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Dacă ar mai fi întârziat, nu ar mai fi reușit să își împlinească toate gândurile și nici să își ducă până la capăt misiunea pământească. Iar botezul ei a fost primit de Dumnezeu, pentru că El primește faptele speciale, făcute în cazuri speciale.
După întâmplare, la scurtă vreme Drosida a părăsit această lume. Se crede că a acceptat sfârșitul mucenicesc din cuptorul pregătit de propriul tată. Se mai spune că ar fi stat ascunsă şapte zile, în post și în rugăciune, iar în a opta zi Dumnezeu a luat-o la El.
Sfânta Drosida e cinstita în 22 martie. Viața sa e încă plină de enigme, pentru că izvoarele istorice despre biografia Împăratului Traian sunt puține, iar dovezile despre originea imperială a sfintei sunt indirecte.
Dar exemplul ei de curaj este cert.
Pe vremea Drosidei, a-ți asuma public credința în Hristos echivala cu o condamnare la moarte. Însă această prințesă, fiică a unui persecutor, nu s-a temut de nimic. Iar după ce s-a mutat în cealaltă lume a continuat să se roage pentru tatăl său. La patru secole de la moartea lui Traian, pentru el a mai cerut cineva îndurare, de la Dumnezeu.
Pe vremea când era episcop al Romei, Sfântul Grigorie Dialogul s-a rugat fierbinte ca împăratul să fie iertat și mântuit. „Ți-am auzit rugăciunea și îl iert; iar tu să nu te mai rogi pentru păgâni”, i-a răspuns Dumnezeu.
Știm multe despre împăratul Traian, pentru că istoria noastră este legată de el. Dar n-o cunoaștem pe fiica sa, Drosida. Numele ei de origine grecească, înseamnă „rouă”, iar pe mine mă duce cu gândul la puritate și la fragilitate. Mi se pare uimitoare combinația aceasta între delicatețea Drosidei și puterea sa de a-și trăi credința, de a o mărturisi – în orice condiții!
Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului „Spune-mi o poveste pentru suflet”
Sursă cover – FreePeek
