Prima revoltă violentă împotriva unei nedreptăți am avut-o în clasa a XI-a, când am luat locul I pe județ la olimpiada de română. Eu – și încă un elev al unei profesoare celebre de la un liceu teoretic.

Muncisem, pentru un asemenea rezultat, din clasa a V-a. De când intrasem la liceu, învățasem de una singură zile și nopți, în sala de meditații din internat sau în sala de lectură a bibliotecii din oraș.

Îmi doream mult să ajung și eu măcar O DATĂ la națională și iacătă că acest lucru părea gata-gata să se întâmple.

Dar, pentru aceasta, ar fi trebuit să mai trec de o probă de baraj.

Numai că…

…momentul confruntării cu pricina se amâna;

…nimeni nu îmi explica dacă trebuie sau nu să mă pregătesc pentru o asemenea confruntare;

…nu știam ce să fac, mai departe.

Atunci, am decis să stau de vorbă – față în față – cu inspectorul de română care, credeam eu, ar fi trebuit să știe cel mai bine regulile competiției. Dumnealui a citit atent regulamentul olimpiadei. După care, nu a mai făcut nimic. Așa au început tergiversările. Și audiențele mele – revoltate – la inspectorul general-adjunct, care îmi era profesor la liceu. La inspectorul general. Și iar la inspectorul de română. Mă preumblam de una singură, după orele de curs, prin birourile acestor trei bărbați care simulau perfect preocuparea pentru problema mea de viață și de moarte 😳 . Dar nu mișcau un deget pentru a pune în practică prevederile clare ale unui regulament.

Timpul s-a scurs, proba de baraj nu s-a mai organizat, la națională a plecat elevul profesoarei celebre, iar eu am conștientizat, pentru prima oară în viața mea, că poți să fii nedreptățit, deși regulile sunt de partea ta. Că între lumea mea, de elevă, și casta profesorilor e o prăpastie de netrecut, în ciuda asigurărilor contrare, din partea celor pe care îi vedeam la catedră. Că realitatea dă de pământ cu spiritul justițiar (adolescentin). Și-l face țăndări.

*

La olimpiada de română am jurat că nu voi mai participa niciodată, dar mi-am încălcat legământul în ultimul an de liceu, adică în clasa a treisprezecea, când…

…am luat locul I și nota 10 (zece) la faza pe județ;

…o colegă de clasă a obținut aceeași notă;

…pentru calificarea la națională, ar fi trebuit să dăm o probă de baraj, care nu a mai avut loc;

…profesorul de română ne-a luat deoparte și ne-a cerut să alegem noi – calificata;

…NU am fost în stare să îi spun că EU vreau să particip la concurs. Mă temeam că nu sunt suficient de bună la română. În plus, colega mea îmi era prietenă și mi se părea că – auto propunându-mă – o trădez;

…dintre noi două, profesorul de română a preferat-o pe ea, reproșându-mi că „Nu îmi doresc suficient de mult să merg la olimpiada națională…

*

În anii aceia, mai mult ca niciodată în adolescența mea, m-am simțit foarte singură. Iar încrederea în bine, în corectitudine și-n adevăr mi s-a reconfigurat dramatic.

*

Pe profesorii din poveste, multă vreme i-am considerat autorii sau complicii unor fapte injuste. De aceea, în momentele mele de revoltă, îmi imaginam că TOȚI vor ajunge, cândva, să lucreze pentru mine. Nu puteam concepe o mai mare răzbunare!

DAR…

Azi, alți educatori mă ajută să mă lepăd de resentimente. Să recompun în mine credința în valori pe care – cândva – le simțisem călcate în picioare. Mă îndeamnă să rămân curajoasă și să fiu onestă. Îmi amintesc că întâmplările din trecut nu-mi mai pot face rău. Că e imatur să le folosesc drept scuze pentru poticneli prezente.

Acestor oameni care-mi sunt alături, construind în jurul meu un cerc al încrederii, le sunt recunoscătoare. 

Fac o reverență în fața lor.

Și în fața tuturor profesorilor care (pe lângă pasiunea pentru învățare; pe lângă știința de a-i învăța pe alții) cresc în ei, zi de zi, valoarea integrității.

Despre aceștia este #100denume.

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui! 

Ioana Revnic

35/#100denume

Sursă foto – AICI