M-am născut și am crescut, descoperind lumea și pe mine însămi, în Epoca de aur. Am fost învățată să tratez orice situație o lecție și, dintr-o astfel de perspectivă, primii mei dascăli au fost părinții mei. 

Fiecare spusă a tatălui meu funcționa ca un precept moral, iar modul în care era rostit preceptul dădea de înțeles că fusese deja probat, urmând a fi acceptat necondiționat de către mine.  Aveam mare încredere că tot ceea ce îmi transmitea era util.

 

 

Pedagogia mamei era bazată pe ideea că trebuie să ne asumăm realitatea prin independență.  Zbaterea mea, de când am conștientizat că exist, a fost îndreptată în sensul dobândirii acelei independențe, așa că tot ceea ce mi se întâmpla devenea o sursă de învățare. Moartea tatălui meu a fost și ea o lecție. Mama mea e, în continuare, învățătoarea mea.

 

***

După o tentativă nereușită de a fi educatoare, m-am făcut profesoară.

Nu mi-am iubit învățătoarea. Nu am simțit pentru ”tovarășa” decât furie într-un moment în care am fost nedreptățită, primind o notă mai mică decât meritam, care s-a transformat într-o indiferență autentică față de note, determinându-mă, ulterior, să învăț doar la materiile care îmi plăceau. Împotriva unui dascăl – spunea tatăl meu – nu ai voie să te exprimi negativ, iar furia nu putea fi îndreptată înspre un dascăl. Dascălul e dascăl și trebuie respectat! și ceea ce spuneau părinții mei era sfânt. Am respectat-o, dar n-am reușit s-o iubesc. O respect.

Dar îmi iubesc mentorii. Îi iubesc în viața aceasta și îi voi iubi și în viața de după viața aceasta, în care cred cu tărie.

Vorbesc de mentori, pentru că fiecare etapă a devenirii mele ca om a fost marcată de personalitatea unui profesor, care mi-a devenit mentor și la care mă raportez și acum, când mă aflu eu în situația de a da lecții. Astfel, am avut parte de niște oameni puternici care, deși nu s-au cunoscut, au format în mintea mea – o echipă.

***

Diriginta mea din gimnaziu, doamna Adelina Ludoșan, era de o eleganță desâvîrșită, o femeie completă, o poliglotă care ne dăruia dragoste și învățătură cu nemiluita. O iubeam cu toții și învățam de dragul ei. Cu doamna mea dirigintă am început să învăț limba rusă și am descoperit o întreagă lume cu ea. Avea o voce blândă și niciodată nu ridica tonul, deși eram o clasă de copii năstrușnici. Mulțumirea cea mai mare a dirigintei mele era rodul strădaniei noastre, rezultatele obținute. Eram răsfățați, iar noi, la rândul nostru, îi ofeream răsfăț învățând. Împreună am trecut peste Revoluția din 1989. Valorile pe care ni le transmitea înainte de Revoluție au rămas aceleași și după. Noua orânduire nu o schimbase deloc. Doar că insista mai mult asupra exprimării noastre libere, ne încuraja să spunem răspicat ce ne place și ce nu ne place.

***

Anii de liceu au fost ani de căutare a sinelui, ani ai revelației a ceea ce am devenit mai apoi. Pentru că începutul fusese atât de bine fundamentat, construcția mea a continuat tot cu limba rusă. Și cu limba română. Din dragoste pentru neam și țară. (Deși patriotismul azi pare desuet.)

Ei, bine, acești ani au fost dominați de figura aceluia care era capabil să determine pe oricine să învețe. Domnul Rudolf Müller. Era profesor de limba rusă și limba germană, dar vorbea foarte bine cam toate limbile germanice. Domnul Müller, dincolo de calitățile profesionale, pe care le demonstra fără urmă de ostentație, era un om cult. Vorbea doar în limba rusă cu noi, inserând câte un enunț în limba română, atunci când completa informația din cărți cu experiența personală. Mă gândeam de multe ori când avea timp să citească și când avea timp să trăiască atât. Obișnuia să ne pună muzică și fredona în timp ce ascultam. O singură dată l-am văzut nervos. Intrase un tânăr în sala în care desfășuram ora, nu se știe cu ce intenții; singurul cuvânt rostit de profesorul -cu care voiam să mă asemăn- a fost: ”Ieși!”. Privirea albastră a Domnului  Müller fusese însoțită de o poruncă foarte categorică, urmată de împlinirea ei. A fost un moment în care am simțit protecție din partea profesorului nostru.

Pentru profesorul de limba rusă, am trădat concursurile școlare la limba și literatura română. Participam la olimpiade și vedeam cât era de mândru. Examenul de bacalaureat a fost o încununare a eforturilor acestui profesor – mentor al meu. Profesoara care m-a examinat m-a întrebat dacă sunt din Basarabia; vorbeam fluent și corect limba rusă.

***

Facultatea pe care am urmat-o a fost de natură să mă surprindă și pe mine. Am renunțat, la rugămințile surorii si ale mamei mele, la dragostea pentru limba lui Dostoievski, înscriindu-mă la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Oradea, secția Teologie-Litere. Aici am întâlnit-o pe cea care a desăvârșit profilul meu profesional. Doamna Profesor Universitar Maria Vulișici-Alexandrescu.

Dintr-o lipsă de seriozitate și o prea mare încredere în ceea ce știam, nu am participat la cursurile de gramatică din anul al II-lea de facultate. Fusesem dezamăgită, de ce să nu recunosc, de profesorul din anul I. Când am întâlnit-o însă pe doamna profesoară la examen, mi-a căzut dragă. Apoi am avut grijă să nu ratez nici măcar un curs. Mergeam la seminarele grupei mele, dar ajungeam și la seminarele altor grupe care erau ținute de doamna profesoară.

Era atât de bine pregătită, avea atâtea argumente care să-i susțină opiniile, încât nu se putea să nu te vezi, în viitor, ca o proiecție a dumneaei. Mi se părea că îmi insufla aceeași idee de independență, doar ca de această dată din punct de vedere profesional, pe care încerca să mi-o insufle mama mea. Printre studenți, era recunoscută pentru severitate, dar și pentru profesionalism.

Nu cred că greșesc dacă spun că a fost cel mai bun profesor de la Facultatea de Litere. Am iubit-o si o iubesc ca pe o mamă, am respectat-o și o respect ca pe o somitate în materie. Mă regăsesc în persoana distinsei mele maestre, de la care am învățat că ceea ce trebuie să faci ca dascăl, să faci cu seriozitate si responsabilitate, dar să nu uiți că, dincolo de ușa sălii de curs, ești om: cu emoții, cu trăiri, cu probleme. Și oamenii interacționează unii cu alții, dar, mai ales, învață unii de la alții, indiferent că sunt oameni ”mari” sau oameni ”mici”.

***

Acestor oameni despre care v-am vorbit, le datorez în mod cu totul deosebit ceea ce sunt. Acestor oameni, care fără să se cunoască, au format o echipă puternică pentru a mă forma, vreau să le mulțumesc.

prof. Ștefania Nechita, Zalău

34/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

1.894