cover AT (2)

Odilia RoșianuŞi pentru că am ajuns la public, cred că eşti în măsură să faci aprecieri asupra tuturor categoriilor de public, diferite atât ca structură, calitate, pricepere, receptare, dar şi ca naţionalitate, având în vedere că ai cântat, cred, pe aproape toate continentele lumii.

Cu siguranţă există diferenţe între oamenii care te aplaudă la sfârşitul unei piese, al unui concert sau al unui recital întreg. De curând, am auzit declaraţiile unor balerini britanici care se angajaseră la Opera Română. A fost foarte interesantă părerea lor despre public, despre oamenii care „populează” sălile de operă şi balet. La Londra erau sălile neîncăpătoare, deşi incomparabil mai mari, în timp ce la Bucureşti, într-o sală relativ mică, se vedeau destul de multe locuri libere; în acelaşi timp, însă, englezii erau rezervaţi şi de-abia aplaudau din vârful degetelor, ori la Opera Română balerinii britanici spuneau că simţeau entuziasmul publicului, că erau ameţiţi de uralele lor. Au existat aceste diferenţe, le-ai sesizat, te-au influenţat pe parcursul sau după terminarea concertelor?

 

Alexandru Tomescu: Observaţia balerinilor britanici este, desigur, foarte interesantă. Ea ridică problema calitate versus cantitate, în ceea ce priveşte publicul. Orice artist visează, poate, să cânte în faţă unor săli de mii de oameni, arhipline. Pe de altă parte însă, George Enescu îşi amintea cu deosebită emoţie de un concert în care cântase pentru singura (!)  persoană prezentă în sală.

Pentru mine nu este de o importanță primordială numărul persoanelor care asistă la un concert, ci calitatea legăturii ce se poate crea între mine şi public. Sunt foarte mulţi factori, numeroase variabile care trebuie să coincidă pentru a putea ajunge la acea stare de graţie, în care nu doar artistul, ci şi publicul se simte inspirat şi capabil de trăiri altminteri inaccesibile.

În ceea ce priveşte diferenţele de reacţii ale publicului, ele sunt greu de categorisit fără a cădea în clişee. Americanii sunt zgomotoşi, asiaticii sunt curioşi, europenii – poate, blazaţi.

Nu, eu cred că în fiecare seară, la fiecare concert se stabileşte o legătură unică între artistul interpret şi cei care îl ascultă. Chiar dacă ar fi un concert care să se desfăşoare în aceeaşi sală, cu acelaşi public, în 3 sau 10 zile la rând, muzica şi trăirea ei ar fi diferite în fiecare seară.

Oricât de sigur pe el ar fi un artist, feedback-ul este foarte important, deoarece îţi comunică în ce măsură mesajul tău a ajuns realmente la inimile şi la sufletele celor care te ascultă. În acelaşi timp, sunt de părere că un artist nu trebuie să îşi modifice viziunea artistică în funcţie de gusturile sau de toanele publicului, deoarece ele sunt trecătoare. Gloria unei seri de concert, cu urale şi cu bisuri repetate poate păli odată cu trecerea timpului, un artist în vogă la un moment dat poate cădea în uitare. Ceea ce poate să ofere accesul la perenitate este o adevărată viziune artistică, să ai ceva atât de arzător şi de important de comunicat publicului, încât să simți nevoia neapărat să iei vioara în mână, să te urci pe scenă şi să cânţi pentru el.

 

Odilia RoșianuAşa cum aminteam la începutul discuției noastre, anul acesta, în 2014, a avut loc (deja!) al şaptelea turneu Stradivarius.  După trei turnee consecutive susţinute solo, ai revenit la formula „cu pian”, avându-l alături pe Eduard Kunz, pe care mi-ar face mare plăcere să-l prezinţi tu cititoarelor şi cititorilor, în câteva cuvinte… mai multe….

Ce anume te-a determinat să reiei „jocul în doi” şi, mai ales, care sunt avantajele şi dezavantajele atunci când nu eşti singurul de pe scenă care cânţi. Nu puteam să spun „singurul de pe scenă” pentru că şi la turneul cu Ysaye ai fost „acompaniat” de doi artişti, dar nu muzicieni.

Nu în ultimul rând, de ce ai fost “in themood for Prokofiev”? A fost prima alegere pentru turneul Stradivarius 2014, ai oscilat între mai mulţi compozitori?

Alexandru Tomescu: Turneele Stradivarius sunt materializarea promisiunii făcute românilor, şi anume aceea de a le aduce cât mai aproape celebra vioara, aşa că va fi cu siguranţă nevoie de încă multe turnee, de zeci, poate sute de concerte, pentru ca sunetul viorii să poată ajunge la fiecare dintre ei.

Îmi place mult să experimentez, să încerc lucruri noi. Aşa se face că, după trei turnee de vioară solo, un turneu alături de un pianist a devenit ceva neobişnuit pentru mine!

Nu este însă vorba despre un pianist oarecare.

Eduard Kunz este un artist cu o forţă creatoare extraordinară. Am ştiut de la bun început, din prima clipă de când am făcut cunoştinţă, că avem multe lucruri foarte importante de dus la împlinire împreună.

Eduard trăieşte de mai mulţi ani în România, este căsătorit cu o româncă şi au împreună o fetiţă superbă. Am fost ani buni vecini de cartier, aşa că era inevitabil să pornim proiecte împreună.

Am avut mai multe variante în discuţie pentru acest prim turneu, iar varianta Prokofiev ne-a încântat pe amândoi. Ce e interesant e că în niciuna din chestiunile artistice nu am avut nevoie de negocieri sau de discuţii îndelungi, amândoi ştim exact ce vrem şi, în majoritatea punctelor esenţiale, felul în care vedem fiecare lucrurile coincide.

Titlul In theMood for Prokofiev ne-a fost inspirat de celebrul film al lui WongKarWai. Mi s-a părut o alegere foarte inspirată, având în vedere caracterul pasional şi tumultuos al muzicii celor două sonate.

Nu am cântat însă doar Prokofiev. La iniţiativa lui Eduard am deschis un concurs adresat compozitorilor români. I-am rugat să ne scrie o piesă pentru vioară şi pian pe care să o cântăm în deschiderea concertelor din turneu. Eu eram destul de rezervat în privinţa şanselor de reuşită ale proiectului. Însă atunci când am văzut că se tot adună teancuri – teancuri de partituri, am ştiut că am făcut o alegere foarte bună. Piesa care ne-a plăcut din prima amândurora a fost cea a unui foarte tânăr muzician, de doar 17 ani, Gabriel Gitan. A fost primită entuziast de către public şi aşteptăm cu mare interes următoarele lui lucrări.

alexandru_tomescu_foto_eugen_oprina_nov

Odilia RoșianuDe fiecare dată când te-am întâlnit în cadrul interviurilor, al discuţiilor libere (de ex. cu Dilema Veche) sau al repetiţiilor cu public (care, din păcate, sunt foarte rare, deşi cred că ar fi foarte utile) am fost plăcut impresionată de uşurinţa şi căldura cu care explici muzica, în general, dar şi de exactitatea „netehnică” cu care furnizezi detalii ce par, cel puţin iniţial, greu de priceput de cei care nu au o minimă educaţie muzicală. În final, se observă cum toată lumea înţelege despre ce este vorba şi este un pariu câştigat de tine, de cultură, de muzică.

Cred că acest talent s-ar putea valorifica cu foarte mult succes şi în activitatea didactică. Te-ar atrage să împărtăşeşti tehnica şi cultura ta muzicală cu actualii sau viitorii studenţi? Ţi-ar plăcea să fii profesor de vioară sau de muzică de cameră? Crezi că ai fi dezamăgit sau, dimpotrivă, s-ar deschide alte porţi chiar şi pentru dezvoltarea ta profesională şi artistică?

Alexandru Tomescu: Îmi doresc foarte mult să pot dispune de timpul necesar pentru a putea lucra cu elevii sau cu studenţii. Nu există bucurie mai mare pentru un profesor ca aceea de a vedea sămânța bună pe care ai sădit-o şi îngrijit-o la un elev – rodind. Din păcate, în clipa de faţă orarul meu de concerte este extrem de încărcat, lucru care nu îmi permite să îmi asum o poziţie permanentă de profesor. Cu toate acestea, am ajutat cu mare plăcere diverşi violonişti (şi nu numai) în cadrul pregătirii unor evenimente mai speciale – concursuri, examene, concerte –, de multe ori cu rezultate spectaculoase.

Cu toate că rămân la părerea mea iniţială, şi anume aceea că un artist este de-a lungul întregii sale vieţi într-o căutare continuă, în acelaşi timp actul de a preda îţi clarifică şi cristalizează instantaneu ideile şi conceptele muzicale.

Dintr-o dată trebuie să ştii precis nişte lucruri.

Pe măsură ce trec anii de studiu, rolul profesorului în transmiterea informaţiilor către elev ar trebui să fie din ce în ce diminuat, din ce în ce mai discret. Astfel, dacă în primii ani de studiu al viorii este esențial ca profesorul să explice exact cum se ține arcușul, vioara, cum se controlează intonația etc, treptat – treptat, elevul trebuie învățat să gândească muzical, să aibă curajul să ia decizii pe cont propriu. Când din mâinile tale de profesor a ieşit un muzician totalmente independent, numai atunci îţi poţi considera misiunea îndeplinită.

De cele mai multe ori, însă, profesorii preferă să impună direct, fără nicio discuţie, stilul lor sau viziunea lor asupra unei piese muzicale. Un adevărat profesor poate fi recunoscut după faptul că fiecare dintre elevii săi reuşeşte să-şi păstreze şi să-şi dezvolte personalitatea, niciunul nu ar trebui să cânte la fel ca colegul său.  De aceea, eu aş vedea rolul profesorului, în special în anii de universitate, mult mai discret, permiţându-i studentului să îşi construiască propriul sistem de valori, să ia propriile decizii, cu toate avantajele şi riscurile ce ar putea decurge de aici. A învăţa un om să gândească muzica este cel mai frumos şi mai complex act muzical.

De multe ori mă gândesc să pun bazele unei şcoli de muzică pentru cei extrem de dotaţi. Avem atât de multe talente care se pierd din cauza unei lipse de sprijin la momentul oportun. Acest proiect se va materializa, probabil, pe termen lung, atunci când voi avea suficient timp disponibil.

Un interviu de Odilia Roșianu,

redactor-șef Literatura de azi

 

Citiți prima parte a interviului – AICI.

(interviu acordat în anul 2014 și publicat în revista Literatura de azi)

 

Sursa foto cover: hrhwalls.com
Foto Eugen Oprina