Doresc să vă povestesc despre Eroul familiei noastre. Îl chema Gavrilă Moldoveanu și era fratele străbunicului meu.

 

Eu nu-l știu decât din tablouri și povești. Când tata s-a așezat să-mi spună despre Luță a venit în mână cu o medalie, o fotografie și o carte…

„Apoi, să ştii c-a fost război
Şi moarte-aici, nu şagă:
Cădeau pe dealuri, dintre noi,
Ca frunza, mamă dragă.
Şi-acolo-n deal, cum fulgera,
Un plumb simţii că vine
Şi n-avu loc, cât larg era,
Decât în piept la mine. (…)

 

Nevestei mele să-i mai spui
Să-mi cumpere o coasă,
Cea veche nu ştiu este-ori nu-i
Şi-o fi acum şi roasă
De când rugina scurmă-n ea.
Să-mi văd, o date-ar sfântul,
Cum cade iarba-n faţa mea
Şi-mi bate-n plete vântul! (…)

 

Aşa mi-a spus Ion să-ţi scriu,
Iubească-ţi-l pământul!
Şi-am tot lăsat, pân-a fost viu,
Şi-mi ţin acum cuvântul.
Să te mângâie Dumnezeu,
C-aşa e la bătaie –
Şi-am scris această carte eu,
Căprarul Nicolae.”

 

Luță, a lui Gavrilă Moldovean din Prejmer, s-a dus voluntar pe front, în 1942, la 22 de ani. În regimentul 41 artilerie.

În timpul acela Armata Română lupta pentru eliberarea teritoriilor românești ocupate de ruși. A luptat acolo, în Moldova noastră întreagă, ca tunar până în august 1944…

 

Îl mai întreb pe tata ce-i cu medalia, îmi cere să am răbdare…
Citim apoi amândoi fragmente din scrisorile lui Luță și găsesc că seamănă tare mult cu versurile lui George Coșbuc.

 

6 august 1944

„Dragă frate, când am citit scrisoarea, pare că îmi vine… nu știu cum, căci îmi amintesc cât eram de copii și de satul unde am trăit atât de fericiți. Dar, de va da Dumnezeu, ne vom întâlni iar lângă toți cei dragi ai mei și în casa părinteasca… numa’ sănătoși să fim… căci tot începutul are un sfârșit. […] Îmi pare bine că mi-a scris și Aurica scrisoare în care văd cât de drăguță este Oltița… o fi mare acum băiata, gângăie. Dumnezeu să vă ție să se facă mare și să vin și eu acasă și să-mi văd de toate.
Mă gândesc, ziua când e frumos, la părinți … cum or fi lucrând ei singuri și îngrijați de mine, dar să se gândească că trebuie să ne facem datoria față de Țara… Ea are nevoie acum de brațele noastre.”

 

30 iulie 1944

Iubiții mei Părinți …acum cred că v-ați apucat de bucate. Unde le băgați, la cine în șură sau le puneți afară? Scrieți-mi și mie câte care de bucate ați făcut și cum sunt porcii si câtă greutate au […] ce mai e nou … crește trifoiul, porumbul este frumos ? … că vreau să am și eu idee de cele de pe acasă.”

 

7 August 1944

„De pe front… Iubiți Părinți, vă pot face cunoscut că sunt bine sănătos, care sănătate vă doresc și vouă de la bunul Dumnezeu. Eu sunt tot la tun, nu fiți îngrijați de mine căci sunt destul de sănătos, numa’ că mă doare puțin spinarea, dar nu așa de tare … O să trimit pe Ionică o cămașa care mi s-a rupt, dar să nu crezi, Mamă, că nu mai am cămăși… Timpul pe aici e bun. A plouat, dar a fost și vreme bună că au tăiat oamenii bucatele, dar pe acolo cum stați cu seceratul?”

 

11 August 1944

„… cu aceste cuvinte închei și vă zic cu bine și spor la muncă. Al dumneavoastră recunoscător fiu care vă dorește mult, mult … Luță”


***

 

La câteva zile după 23 august, ziua în care la îndemnul Regelui Mihai I, Armata Română a întors armele împotriva nemților și a început să lupte alături de aliați (Anglia, America și Rusia), Gavrilă Moldoveanu, Luță, este împușcat de „aliații” ruși, fără a se putea apară. Se odihnește plugarul în pământ, într-o groapă comună în Roznov, lângă Piatra Neamț și Dumbrava Roșie.

 

Tata netezește panglica medaliei și-mi spune cine au fost cei care au luptat pentru Țară… au fost cei ce aveau Învățătura bună. Cei ce aflau de mici de Voievozi și Coroana de oțel, de lupte și de jertfele pentru apărarea pământului și a Credinței. Soldații care au murit fără glorie și decorații aveau acasă, lângă icoană și candelă, tricolorul și, la fel ca lui Ion al lui Rebreanu le era gândul și inima la Pământ.

Tata îmi pune în palmă medalia lui Luță … este medalia de aur pentru premiul I în clasa a VII-a … și înțeleg că asta e cea mai mare decorație „pentru vitejie” și că Eroul nostru, mort în război, a cărui fotografie atârna, în casa tatei, lângă candelă a fost în stare să-și dea viața pentru Țară… învățând bine și făcându-și datoria până la capăt. Plugar sau învățător, soldat sau ofițer, toți au învățat și au plâns în Cântece de vitejie

„…E frumos și steagul vostru,
Dar pe-al nostru de-l privesc,
Tot mai mândru este-al nostru
Și mai sfânt, că-i românesc.

De ne cheamă azi la moarte,
Vesel mergem la război,
Să dea Domnul să ni-l poarte,
Și nepoții ca și noi.”

Spunem amândoi Îngerașul, cu ochii la Luță

…„Și de rele ne păzește…”

 

Vlad Țigănuș, pe vremea când era în clasa a IV-a