Am iubit cărțile de când îmi amintesc de mine.
Când citeam, nu mai exista nimic în jur. Nu mai auzeam și nu mai vedeam nimic, mă adânceam în poveste ca într-un tărâm fermecat.
Prima carte pe care am citit-o singură a fost „Ridichea uriașă”, dată lectură obligatorie de învățătoarea mea. Ca să o pot povesti, am citit-o de trei ori, așa cum îmi spusese Doamna, al cărei cuvânt avea putere de lege.
Cât de fericită am fost de acea primă victorie! Și cât de mândră a fost ea de mine, când m-a auzit citind!
Nu mai știu care a fost următoarea, dar știu că cea mai iubită carte din copilăria mea a fost Heidi, fetița munților. Era o ediție în format mare, cu o Heidi cu bucle negre, pe care o adoram. Avea niște ilustrații minunate, foarte expresive, la care mă uitam minute în șir, simțind emoția personajelor.
Nu mai am cartea. Dar și acum văd cu ochii minții pajiștea spuzită cu flori, unde pășteau caprele, patul de fân, din podul cabanei, prin ferestra căreia se vedeau brazii și munții, pisicile care au speriat-o de moarte pe domnișoara Rottenmeier, Clara cea blondă și blândă…
Citeam cu nesaț și trăiam odată cu personajele, cu fiecare dintre ele.
Peste ani, am recitit cartea, dar nu a mai fost la fel. Abia când le-am citit-o copiilor mei am regăsit emoția din copilărie, în privirile și în întrebările lor.
Copiilor mei le-am citit sute de cărți. Cărți cu copii și părinți, cu frați, cu mame pisici, tați urși, despre familie, despre prietenie, despre emoții și despre valori, despre căsuțe cochete și școli luminate.
Cel mai mult cred că i-a impresionat povestea Pollyanei. Am citit pe nerăsuflate primul volum din seria creată de Eleanor H. Porter, chiar dacă nu are ilustrații și mă temeam că se vor plictisi. Dar nu a fost așa, gingășia și optimismul ei i-a molipsit și am ajuns și noi să jucăm adesea jocul bucuriei.
Dacă ar fi să locuiesc într-o poveste, aceasta ar fi, fără îndoială, Anne de la Green Gables, de Lucy Maud Montgomery.
Am citit mii de cărți până la aceasta. În fiecare m-am regăsit, pentru că nu am citit niciodată ceva întâmplător, ci mi-am ales mereu cărțile cu grijă.
Cartea aceasta are, pe lângă scriitura absolut încântătoare, descrieri superbe și multe învățături morale. Și mai are ceva, cu care m-a cucerit definitiv. Comunitatea pe care o zugrăvește este una a cărei nostalgie o simt mereu. O lume în care vecinii se cunosc și se ajută, prieteniile sunt sfinte, relațiile interumane sunt puse înaintea oricăror interese. Este o lume pe care azi nu o mai regăsesc, dar în care aș fi fericită să trăiesc. În plus, acțiunea se petrece pe o insulă, iar la mare am visat mereu să am o casă, unde să merg de câte ori vreau.
Personajul principal, Anne, este fermecător. Citești, te amuzi sau te miri de replicile ei și te întrebi cum a putut scriitoarea crea un astfel de personaj. Apoi afli că ea însăși a fost așa, iar Anne este foarte aproape de realitate.
Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu prietenă cu Anne, să împrumut din farmecul și încrederea și cutezanța ei, din năzuința spre idealuri înalte, din spiritul ei de sacrificiu și din extraordinara sensibilitate și putere.
Pentru că poveștile fac parte din viata noastră de zi cu zi, proiectul „Spune-mi o poveste pentru suflet” a venit ca un firesc așteptat și dorit.
Am început cu un curs anul trecut, în noiembrie, de la care am plecat cu convingerea, declarată, că mă simt în stare să țin un atelier, după informațiile pe care le-am primit de la Ioana Revnic și Adriana Ene.
Și așa ar fi fost, în martie, când toate erau stabilite, dar a venit pandemia.
La propunerea Ioanei, am început să înregistrez povești pentru copii. Nu știu cum a venit aceasta idee, însă mi-a plăcut foarte mult.
Mi-a plăcut să le citesc copiilor pe care nu îi cunoaștem povești din cărțile mele de acasă, iar copiii mei mă filmau. Au fost momente foarte frumoase, în care am creat împreună câte o mini-regie, iar ei s-au implicat foarte serios.
Nectaria, fiica mea ce mare, s-a alăturat și ea, ca povestitoare, iar acum își face singură cap-coadă înregistrările.
Apoi Ioana mi-a propus să țin ateliere online. Am avut mari emoții, deși ziceam că mă simt pregătită.
Cu fiecare nou atelier am mai învățat câte ceva despre cum se face, despre mine și despre cât de frumoși sunt copiii.
Am trăit momente emoționante, amuzante și uimitoare alături de ei.
Le-am citit povești unor copii cunoscuți doar online; unor copii care au fost în grupa mea, la grădiniță, iar acum sunt la școală, surorii mele adolescente, fetiței prietenei mele din copilărie.
Una din cele mai dragi invitate a fost scriitoarea Brândușa Vrânceanu, ale cărei cărți le-am citit cu bucurie, ea alăturându-ni-se de fiecare dată. Am descoperit în ea un om la fel de frumos ca și poveștile pe care le scrie și un suflet înrudit.
Într-o perioadă de mari frământări la nivelul întregii omeniri, pe mine atelierele „Spune-mi o poveste pentru suflet” și poveștile m-au salvat.
Mădălina Andreescu
