Peste tot în aer se simte febra vacanțelor. Chiar și cei care nu iubesc vara deloc sunt cuprinși de aceeași dorință de a călători, de a ajunge în locuri îndepărtate, de a visa altfel, de a iubi altfel. Se apropie ceea ce unii numesc concediu, iar alții, cu gândul la copilărie, vacanță. Și cu toții speră că va fi un joc, ca cel al lui Mihail Sebastian – jocul de-a vacanța, de-a uitarea și, de ce nu?, de-a fericirea.
Cineva își întreba prietenii de Facebook, acum ceva timp, care este orașul preferat dintre cele vizitate în vacanță. Trecând de ideea că mi-e foarte greu să fac orice fel de topuri, am început să recapitulez orașele, așezările în care am petrecut diferite zile libere, vacanțe în sensul adevărat sau clipe furate.
Și înainte de toate, ca un demn reprezentant al zodiei Racului, m-am gândit la starea pe care mi-a dat-o un anumit loc, nicidecum la ce muzee am vizitat sau câte obiective turistice am bifat.
Astfel, am purces la o călătorie imaginară prin vacanțele ultimilor ani.
Știu că la Delft am iubit ca niciodată. La Hersonissos am respirat o libertate necunoscută, prima oară la o altfel de mare. La Vama Veche am simțit în mine toată mișcarea flower-power și mi s-a potrivit. La Paris am învățat ce-nseamnă prietenia lungă și adevărată. La Doi Mai am luat decizii definitive. Londra m-a cucerit cu sobrietatea ei șăgalnică și cu soarele pe care mi l-a dăruit de fiecare dată, la propriu și la figurat, de câte ori ne-am întâlnit. Barcelona m-a lăsat rece, m-a obosit și nu mi-a trezit dorința de-a o revedea. Praga a însemnat râs, lumină și discuții prelungi. La Dubai am descoperit ce înseamnă falsul, dar am prețuit atingerea subtilă a nisipului deșertului. Bled e sinonim cu singurătatea. Roma, în continuare, ceva unde tânjesc doar să hoinăresc. Lisabona a adus visuri ce s-au pierdut repede, în caruselul monotoniei vieții. Sibiu definește romantismul personificat. Brașov e egal cu mama, la diferite vârste. Atena – ploaie veselă prin suflet. Heidelberg – nostalgie și speranțe neîndeplinite. Berlin, căldură și inteligență. Viena, aventură cu gust de șampanie.
Și lista poate continua. Cu locuri și stări.
Ce ar avea în comun toate astea? Poate ideea că am căutat alte repere decât cele uzuale, că fiecare loc a avut un ecou specific în inima mea, că „a simți” mi s-a părut mai important decât „a vedea”, chiar dacă le-am trăit (pe deplin) pe amândouă.
Și ar mai fi ceva – în toate zilele de vacanță, am încercat să nu număr clipele. Să nu mă uit la ceas – și-așa o făceau destul cei din jurul meu. Să beau cafea unde și când vreau. Să am dreptul să tai orice muzeu sau orice loc programat pe o listă, dar, în același timp, să și pot adăuga ceva, orice, oricând, oricum.
Am vrut și am reușit oriunde să mă odihnesc măcar câteva secunde pe-o bordură, indiferent de anotimp. În stradă. Sau pe treapta unor scări pe care lumea urca și cobora frenetic pentru a „bifa” că au atins și acel obiectiv. Eram dincolo de agitație, privind doar spre soare. Și exact asta am de gând să fac și de-acum încolo cu vacanțele, fie ele în țară sau aiurea.
Este felul meu de-a mă bucura. Și e bine când găsești oameni care-ți împărtășesc același fel de a călători. Te simți complet.
Până la urmă, ce e „jocul de-a vacanța”? O să-l citez, în final, (tot) pe Ștefan Valeriu, din piesa lui Mihail Sebastian:
Eu nu vreau să ştiu ora exactă. Şi nu vreau să ştiu ce e azi, ce va fi mâine şi ce a fost alaltăieri. Ce e azi? O zi cu soare. Mi-e de ajuns. Îmi faceţi milă, zău, când vă văd cu ce disperare, cu ce panică vă agăţaţi de tot ce aţi lăsat dincolo, acasă, la Bucureşti. Şi la drept vorbind, n-aţi lăsat nimic acolo. Aţi adus totul cu voi, în valiză: manii, regrete, zâmbete, amoruri. Ziceai: să începem un joc nou?. Sigur că vreau, dar nu vezi că jocul meu e nou şi că al vostru e vechi, bătrân, trist?
Se cheamă Jocul de-a vacanța. Și se mai cheamă jocul de-a uitarea. Și s-ar mai putea chema jocul de-a fericirea.
P.S. Și vă sfătuiesc să (re)citiți cartea din care este citatul de mai sus.
Odilia ROȘIANU
(sursa foto: pixabay.com)
