O reminiscenţă a adolescenţei mele este convingerea că admiraţia trebuie neapărat declarată celor admiraţi. De aceea, la un moment dat, am accesat o adresă electronică descoperită pe Internet, sub un pretext ce ar fi îndulcit supărarea oricărui destinatar asaltat de e-mailuri cu expeditori ciudaţi: o aniversare mi s-a părut prilejul perfect pentru a-i trimite Ioanei Pârvulescu un prim e-mail.

 

Corespondenţa noastră ulterioară a avut ca rezultat interviul de mai jos. Între timp, am întâlnit-o pe Ioana Pârvulescu preţ de câteva minute în redacţia României literare, dar n-am apucat să-i repet câte ceva din ceea ce îi mărturisem în cel dintâi e-mail, ascunzându-mă îndărătul semnăturii ,,O cititoare”, pe care am preferat-o numelui meu.
O fac în acest preambul al dialogului nostru, renunţând la anonimat.

 

Scrisul Ioanei Pârvulescu mă seduce necontenit. Dacă autoarea ar concepe, de azi inainte, numai şi numai instrucţiunile de utilizare a aparatelor electrice şi electro-casnice, ar avea în continuare, în persoana mea, o cititoare constantă. Casa mi s-ar transforma într-un cimitir al obiectelor de uz-casnic, pe care le-aş achiziţiona doar pentru a intra în posesia preţioaselor înscrisuri.

***

Casa intimităţii mele e eseul

− Stimată doamnă Ioana Pârvulescu, sunteţi poetă, prozatoare, eseistă, critic literar şi traducătoare. În care din aceste ipostaze vă simţiţi cel mai confortabil?

− Decât o asemenea înşiruire care mă intimidează, prefer o singură ipostază: scriitoare. Iar în această ipostază, da, mă simt confortabil. E de la sine înţeles că includ în noţiunea de scriitor toate categoriile înşirate mai sus. Nu cred, ca mulţi, că un prozator sau un poet e „mai scriitor” decât un critic sau un eseist, de pildă.

− Atunci ce e un scriitor?

− Dintre definiţiile care s-au dat scriitorilor, cel mai mult îmi place una spusă, cu ironia lui tandră, de Thomas Mann, într-una din nuvelele lui: scriitorul este un om care scrie mult mai greu decât ceilalţi oameni. Scrie mai greu pentru că scrisul lui trebuie să aibă greutate, să cântărească mai mult decât scrisul nescriitorilor…
Dar n-aş vrea să credeţi că, răspunzându-vă cum am făcut-o, m-am eschivat de la o comparaţie între variantele mele scriitoriceşti. Nu pot spune că vreuna e de un confort absolut şi definitiv, confortabil e tocmai schimbul pe care-l pot face eu între ele. Fiecare mă cheamă la un moment dat, ca o casă. Casa de vacanţă e romanul, cea de lux e poezia, casa de toată ziua, casa intimităţii mele, e eseul. Critică nu mai fac decât ocazional, foarte rar (recent am simţit nevoia să scriu o cronică la Orbitor. Aripa dreaptă), aşa că acolo, în casa criticii sunt, cumva, doar în vizită. Ba poate că am fost mereu doar în vizită, acolo.

 

− Cum s-a manifestat, în timp, exigenţa criticului literar Ioana Pârvulescu faţă de poeta, prozatoarea sau eseista Ioana Pârvulescu?

− Devine tot mai exigent(ă), pe an ce trece. Se vede că de când nu mai scrie cronici şi recenzii, îşi concentrează tot spiritul critic pe prozele şi eseurile mele. Sunt aşadar singura victimă. De pildă, când mi-am scris romanele de sertar, două la număr, le-aş fi vrut publicate, dar nu s-a putut. Mai târziu, când mi-au fost cerute expres, spiritul critic propriu s-a manifestat şi m-a oprit să le public. Însă e mai mult decât spirit critic aici. Aşa cum am mai spus, s-a acumulat între timp o întreagă experienţă de viaţă, care mă face să fiu severă cu junele mele romane în floare. Nici poeta (vorbesc de cea din volum) nu mă satisface. Acordul criticului îl are un triptic de poeme publicate în Dilemateca: Eros, Thanatos şi Genesis. Îmi mai place un poem de dragoste, în patru părţi, Înţeleptul, publicat de mult în România literară sub pseudonim. Dar asta e tot şi din patru poeme nu se face, cred, o poetă. Dacă am ceva de poet este ochiul, felul de a simţi intens existenţa. Şi-atunci îmi folosesc acum această însuşire, precum şi pasiunea constantă pentru poezie, doar în traduceri sau în antologii, cum a fost De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii, apărută la Humanitas. Astă-iarnă am tradus Rilke şi a fost o experienţă de o frumuseţe uluitoare.

 

Cum de nu le e ruşine celor care scriu „urât” să se arate cum sunt?

− Există critică literară feminină? Se justifică această delimitare în contextul general al criticii literare româneşti?

− Sigur că răspunsul pe care-ţi vine să-l dai este nu. Cred sincer că o cronică nesemnată, să zicem, nu-şi arată genul. Exista o critică feminină care-i nemulţumea pe interbelici (vezi supăratele articole ale lui Eugen Ionescu pe această temă), dar delimitarea era dată de contextul epocii şi se explică strict istoric, adică prin evoluţia criticii înseşi. Azi nu mai funcţionează.

Însă n-aş vrea să fiu atât de tranşantă şi de schematică, e prea la îndemână. Există o zonă în care intervin mici chestiuni de gen. Şi anume zona puterii. Critica îi conferă putere celui sau celei care o practică. Oamenilor nu le place ca opera în care ei au investit timp, efort, creativitate, emoţie şi-aşa mai departe să fie desfiinţată fără o investiţie analogă din partea celui care o practică, aşa cum se întâmplă. Apare teama: cartea, care e copilul tău, ar putea fi rănită, răstălmăcită, i se pot face nedreptăţi. Şi din teama aceasta a autorului se naşte puterea criticului. E vorba de o putere publică, oficială. Acum, prin tradiţie, marii degustători ai sentimentului puterii publice erau bărbaţii. Femeile preferau în genere o putere mai subtilă, aceea de a fi iubite, fie şi de oameni puternici. Azi însă lucrurile s-au schimbat în mare măsură şi multe femei vor şi ele puterea socială, să fie temute de bărbaţi etc.

Personal, m-ar plictisi de moarte un asemenea joc cu puterea. Dar există şi ceva mai degrabă feminin în critica literară adevărată: spiritul de sacrificiu.

Un critic bun trebuie să se pună pe el într-o subtilă paranteză, să fie umbra cărţii pe care o pune în lumină. Mulţi uită asta şi fac din carte un prilej de a străluci ei înşişi, de a se pune în fason, de a face pe nebunii. Aceştia sunt critici rataţi, indiferent de genul lor. Ştiţi ce mă miră? Mulţi critici nu-şi dau seama că ceea ce scriu devine neapărat şi întotdeauna o oglindă perfectă a lor: se vede aici mai bine decât oriunde dacă eşti inteligent sau idiot (nu înţelegi nimic), cult sau incult, meschin sau generos, superficial sau atent… Cum de nu le e ruşine celor care scriu „urât” să se arate cum sunt, cum de nu le e frică? Cred că pur şi simplu nu se cunosc. Dar asta nu-i împiedică pe ceilalţi să-i vadă cum sunt. Nu mă refer la greşeala de apreciere, orice critic greşeşte, greşeala intră în regula jocului.

 

− Cum de publică, totuşi, aceşti critici improvizaţi?

− Asta ţine de slăbiciunea generală a publicisticii româneşti. De lipsa de oameni şi de lipsa de timp a celor din redacţii. Ştiţi cum e la publicaţiile serioase din străinătate? Orice articol are doi referenţi specialişti. Numai dacă întruneşte două da-uri se publică. Cel care a trimis articolul primeşte şi referatele, eventual reface ce a scris în funcţie de observaţiile de acolo. La noi multe articole se publică pe încredere, ca să spun aşa. Ideea de ucenicie, de minim control (ceea ce nu înseamnă cenzură, ci control ştiinţific) e pierdută. E ca şi cum ai cânta la un instrument înainte de a şti toate notele. Unii ignoră că în literatură există nota si, sau diezul, ca să nu intru în subtilităţi mai mari. La fel şi romancierii: scriu fără să aibă habar de gamă sau fără să fi făcut un minim antrenament, iar asta se vede. Sunt lăutari, nu compozitori. Dar acolo e mai puţin grav, pentru că nu-i priveşte decât pe ei. Când judeci pe altul, devine grav.

 

− Aveţi prejudecăţi… literare sau extraliterare?

− Prejudecăţile, fie ele literare sau nu, sunt, până la un punct necesare. Ele dau osatura lumii. O lume lipsită total de ele ar fi informă, diformă. Toată problema e să nu „încremeneşti în proiect”, adică într-o singură osatură, să fii maleabil. Unii sunt, mental vorbind, ca nişte oameni în ghips. Nu mai ştiu să se mişte, să se plieze pe ideea altuia, să evolueze, ghipsul minţii îi atrofiază. Da, am destule prejudecăţi, şi literare, şi extraliterare. Ştiţi, nu toate prejudecăţile sunt rele. Însă dacă se dovedesc o frână, o barieră, trebuie să umbli acolo, în cămara cu prejudecăţi, să-ţi faci ordine, să mai arunci ce s-a stricat. Şi, fireşte, mai e şi o problemă de proporţie, ele nu trebuie să domine, în cămara minţii.

− Puteţi da un exemplu de prejudecăţi „bune” pe care le aveţi?

− Da. Am prejudecata că există un soi de armonie imanentă a vieţii, o rimă interioară care face ca orice acţiune, faptă, gest să-şi conţină automat (fie pe loc, fie în timp), plata şi răsplata. Altfel spus, totul se plăteşte în viaţă şi totul se răsplăteşte. Spun că e o prejudecată pentru că n-o pot dovedi şi o mulţime de oameni o să vă pomenească excepţii, să zicem tirani care au murit în patul lor etc. Dar eu cred că noţiunea de pedeapsă e mai subtilă decât ne închipuim noi, nu înseamnă nici o bătaie la fund, nici pedeapsa capitală, să zicem. Cred că aşa cum nu înţelegem viaţa însăşi – veşnicele „de unde venim” şi „unde ne ducem” – nu putem înţelege pe deplin nici răsplata binelui şi pedeapsa răului. Dar dacă greşesc, cred că, la fel ca în cazul pariului zis al lui Pascal, câştigă oricum cel care gândeşte aşa. Cel puţin doarme liniştit noaptea.


Vorbiţi puțin, vă rog, despre pasiunea dumneavoastră pentru fotografie.

− Nu ştiu ce-ar fi de zis aici. Îmi place şi atâta tot. Poate asta ţine de veşnica mea dorinţă de a face şi altceva în viaţă decât ceea ce fac. G. Călinescu scria, într-o pagină confesivă de tinereţe, că şi-ar dori ca tramvaiul vieţii lui să iasă la un moment dat de pe şine şi să o ia pe alt drum decât cel zilnic, să cotească pe neaşteptate pe altă stradă decât cea din traseu. Eu fac mai mult decât să mi-o doresc.

Nu-mi place rutina, schimb periodic până şi traseele spre multiplele mele servicii, şi rubricile, şi genul în care scriu, şi scrisul cu fotografia.

Mi-ar fi plăcut multe alte variante de viaţă: varianta aventuroasă, varianta leneşă şi comodă, varianta ştiinţifică (adică să mă ocup cu ştiinţa), cea artistică (istoria artei, muzică)… Mi-ar fi plăcut multe alte variante, da, şi poate că şi de asta citesc, şi de asta scriu. Pentru că literatura e cel mai de temut concurent al vieţii.

 

− Nu numai pasiunea pentru fotografie, ci şi cărţile dumneavoastră vă trădează latura nostalgică a personalităţii. Nu vă e greu să trăiţi în lumea de azi, atât de diferită de cea a secolului al XIX-lea sau de cea a perioadei interbelice?

− Să lămuresc un lucru: nu sunt o nostalgică. M-am adaptat vieţii de azi cum am putut eu mai bine şi n-am trăit cocoloşită. Pasiunea pentru noutăţile tehnice, latura mea „inginerească”, m-ar face perfect aptă pentru timpul prezent. Ce nu-mi place însă este un soi de robotizare a omului (nu a instrumentelor lui) şi o pierdere a unor calităţi esenţiale, între care şi spiritul de sacrificiu. Mai mult, se produce o anchilozare a gândirii, tot mai mare, la noi (dar nu numai), şi din cauza televizorului. Şi, la fel, se întinde ca o molimă lipsa de bun-simţ, de politeţe, de bun-gust şi tocirea sensibilităţii. Creşte arivismul, tupeul, grosimea obrazului. Aşa că, vrând-nevrând, când compar epocile între ele, sunt unele care mă atrag mult mai mult decât cea în care trăiesc. Nu toate, nu orice trecut mă atrage, ci numai perioada 1866-1938, dar cel mai mult perioada din preajma lui 1900. Sunt şi avantaje ale lumii de azi, iar de ele mi-ar fi greu să mă despart. De pildă libertatea de mişcare, mai ales pentru femeie. Dar, recunosc, lumea de azi mi se pare urâtă. Cum s-a întâmplat cam tuturor, inclusiv interbelicilor, nimeni nu poate aprecia avantajele epocii pe care o trăieşte.

− Dacă Dumnezeu v-ar lasa în locul lui pentru o zi, ce aţi schimba – fundamental şi definitiv – în lumea în care trăim?

− Să ferească Dumnezeu! N-aţi văzut filmul Dumnezeu pentru o zi?

 

 

Ioana REVNIC,

Interviu inclus în volumul Dresură de lei, Editura Curtea Veche, 2011