Orice femeie, care a purtat măcar o singură dată un copil sub  inimă, știe că sarcinile sunt particulare. Probabil că de acolo încă, de la cele două celule devenite un  tot întreg, începe și  particularitatea fiecăruia dintre noi. Particularitatea celei de-a treia sarcini pe care am avut-o eu au  fost  fobiile. Niște frici urâte și sufocante. Frică de tot ce știam, tot ce văzusem și auzisem despre sarcini și copii nou-născuți până  atunci, la cei treizeci și cinci de ani ai mei.

Odată potolite emoțiile și nodul din gât, lacrimile de fericire, care au izbucnit datorită celor două liniuțe de pe testul de sarcină, am cerut și confirmarea medicului  ginecolog.

-Da, sunteți însărcinată!

-Înseamnă că sunt bine?!

– Am spus că sunteți însărcinată. Să mai așteptăm  câteva zile, să facem o ecografie, să vedem dacă  sarcina e localizată pe uter. Aveți termenul foarte mic pentru un examen ecografic exact!

Adevărul e că îmi simțisem sarcina  foarte devreme, cu o intuiție pe care nici n-o bănuisem până atunci, iar testul fusese doar pentru confirmare. Aceasta a fost prima frică. Cea mai mică. ,,Numai de-ar  fi embrionul la locul lui! Numai de-ar  fi la locul lui!”, îmi repetam. Embrionul se localizase, cuminte și deștept, la locușorul lui și mi-a adus, prin aceasta, liniștea și fericirea. Dar la scurt timp, a venit o altă frică.

Am o prietenă căreia i s-a întâmplat, la două luni de sarcină, să-i moară fătul. Dar ea nu a avut un avort spontan, așa cum se întâmplă de obicei. Copilașul ei a rămas, neștiutor,  acolo unde era  și  s-a  mumificat. Pentru că ea nu se simțea foarte bine, dar și pentru  că i se făcuse dor să-și mai vadă odată minunea, și-a luat soțul și au mers  la ecograf. Ce-au aflat acolo i-a speriat pe medici: ea era la un pas de o infecție generală. I-au rămas sechele. Și pe suflet. Vreau să cred că cei trei  copii, pe  care a  reușit ulterior să-i nască, i-au mai șters din  durerea acelor amintiri. Istoria prietenei mele, trecută de mult la capitolul ,,Trecut”, a înviat în memoria mea cu o vigoare care începuse să mă sperie. ,,Să nu mi se întâmple și mie! Să  fie viu! Să fie viu!”, îmi tot repetam până  la examenul de la 10 săptămâni. La examinare mi s-a spus că suntem bine. Ce ușurare!

Apoi a urmat cea de-a treia frică. Matură fiind, aveam obiceiul să-mi analizez stările și emoțiile. Știam deja că trebuie să le găsesc rădăcina. Știam, dar nu puteam. Le credeam ispite care vin să-mi  zdruncine credința, dar rămâneam neputincioasă în fața lor. Tot ce puteam face era  să  le  refulez! Iar la cea de-a treia frică nu am mai avut ce ascunde, am izbucnit, pur și  simplu, în plâns. Trecusem de treizeci și cinci de ani și a trebuit să merg și la genetician. Din raționamente de disciplină am mers.

După întrebări obișnuite despre posibile boli ereditate, congenitale, la care răspunsul meu era constant negativ, a urmat ultima întrebare:

– Ce probleme, în afară de vârstă, mai aveți?

– ?! ……. Dar eu n-am probleme cu vârsta!…

Înțelegeți, după 35 de ani crește riscul de a naște copii cu sindromul Down. De aceea, noi le sfătuim pe mame să se gândească bine, să facă toate examinările, și, dacă e nevoie, chiar să facă și o amniocenteză. Iar dacă se adeverește,…

– …ce este o amniocenteză?!…

Ultima mea replică, aruncată triumfător, a fost:

– Copilul meu nu are sindromul Down și, chiar dacă l-ar avea, l-aș naște.

În mașină am simțit că m-au părăsit puterile și am izbucnit în plâns. Îmi era frică de frica mea. A doua zi, la prima oră, eram deja la ușa unuia dintre cei mai buni  ecografiști din oraș. M-a examinat meticulos și pe îndelete. Iar când a ajuns să numere bătăile inimii copilului meu, am izbucnit din nou în plâns. I-am cam speriat pe toții, dar aveam nevoie să mă eliberez de tot ce  adunasem până atunci.

– E viu! Și nu are Down?!

– Cum se poate, doamnă?! Aveți un copil foarte frumos!…

…Același medic, pentru care am doar cuvinte de laudă, m-a mai examinat o dată, la 26 de săptămâni. Nu era cel mai relevant termen, dar aveam nevoie de confirmarea  că  sunt bine.  Că suntem.

La sfârșit, foarte tacticos, m-a rugat, dacă pot, să  vin peste încă două săptămâni:

-E ceva  ce nu-mi place  la  inimioară, dar nu pot să  mă  pronunț încă. Poate  poziția fătului mă duce în eroare. Mai invit atunci un coleg…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Au fost cele mai lașe și cele mai curajoase două săptămâni din viața mea.

Examenul repetat, asistat de încă un medic, a durat o veșnicie. Eram cu soțul.  Dar eram singură în fața diagnozei și în fața FRICII mele.

Viciu cardiac. Nivelul gravității. Grav. Operație. Comportament postnatal. Cardiochirurg. Peste hotare…

Și multă, multă durere. Până la urlet! Până la vreau să cred că visez! O încolăcire în mine însămi și o coborâre în negru.

Nu știam exact măcar ce înseamnă un viciu cardiac. Gaură în inimă, aflu din internet. Aflu despre pereți sau fragmente de pereți care lipsesc, despre crucea inimii, despre valve comune, despre inimioare ,,cârpite”  și descopăr  și  mai  multă  durere. Conștientizez că în spatele  fotografiilor care  ilustrează viciile  incompatibile cu  viața  stă, de  fapt, moartea  unui copil. Și durerea!

Cea mai grea, în situațiile care ne dau viața peste cap, este acceptarea. Eu eram destul de matură ca să nu zic: ,,De ce mie, Doamne? De ce  copilul meu?”. Dar  trebuia  să  accept. ,,Doamne, dacă așa e, ajută-mă și întărește-mă!”

A urmat Războiul Diagnozelor: medici care spuneau că un viciu nu poate fi diagnosticat intrauterin, nu în Moldova, nu cu aparatele de la noi și medici care spuneau că se poate, că deja e posibil. Și, da, e posibil. Da, la noi.

Eram un nerv dezgolit. Nu-mi  rămânea decât să mă  înfășor în credință. Meditând  mult  la  ceea ce urmează  să  fie, am ajuns, pentru prima oară, la revelația că eu, deși  aveam  CREDINȚĂ, nu aveam ÎNCREDERE. Acesta  era  cuvântul salvator – ÎNCREDERE.

Se apropia termenul nașterii și eu îmi țineam frica în frâu. Atunci, datorită unei scumpe prietene, or, prietenii adevărați  nu  sunt  altceva  decât  îngeri, am aflat  de  Sfântul Luca  din  Crimeea, chirurgul oprimat  de  regimul  stalinist, fondatorul chirurgiei aseptice. A fost gura de aer de care aveam nevoie. Am devenit  surdă  la  tot  felul  de  pronosticuri. Am  devenit  imună  la  examinările  ecografice, la  consiliile  medicale, care, până atunci  mă traumau. Eu purtam o armură  mult  prea durabilă: încrederea mea în Dumnezeu și  împăcarea  cu  tot ce urma  să  fie.

Mă rugam lui Dumnezeu, mă rugam Sfântului Luca. Am mers la naștere curată: după mărturisire, împărtășanie și sfântul maslu. În timpul travaluilui ascultam  Acatistul Sfântului Luca. Știam că acolo, lângă mine, în afară de soțul meu, sunt îngerii.

Fetița mea s-a născut, aparent,  sănătoasă. Viciul cardiac și  gravitatea  i s-au confirmat totuși. Operația era iminentă. Dar marea Minune care s-a făcut cu mine și  cu  copilul meu a fost că ea  recupera pe cont propriu. Inimioara ei, așa cum  era, se descurca singură. Fără aparate. Fără tuburi. Era un copil a  cărui stare, indiferent  de  diagnoză, era  starea  unui  copil obișnuit, sănătos. A unui copil binecuvântat.

N-a manifestat nici un semn de viciu cardiac până la operație (i-am făcut-o când ea avea 9 luni, aici, în Moldova); n-a manifestat  nici  un semn de viciu cardiac după operație. Cele cinci ore, cât  a durat operația pe cord deschis, stăteam  cu soțul meu ghemuită într-un colț de biserică, cu sufletul răstignit în fața Crucii și plângeam. Dar nu mai erau lacrimi de frică, ci de recunoștință: pentru starea ei, pentru cele 9 luni minunate, pentru medicul  căruia îi încredințasem inima copilului meu, pentru înțelepciunea pe care am adunat-o între timp și pentru necontenita grijă pe care am înțeles că El mi-o poartă.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Fiica  mea mai mică are, în momentul când scriu, 6 ani și 3 luni.

Este o ștrengăriță fără pereche care răstoarnă, în mai puțin de 2 minute, casa cu josul în sus, căreia gura nu-i tace, cât e ziulica de mare, iar picioarele și mâinile nu-i mai au astâmpăr. Cei care o cunosc nici nu-și pot închipui că e un copil ,,cu probleme  de inimă”. Iau între ghilimele această expresie, deoarece nu-mi aparține. Am anulat-o. O cresc ca pe un copil cu inima întreagă, filtrez precauțiile medicilor, filtrez medicii, înjumătățesc tratamentele. O călesc, o las să se cațăre, să cadă, să se stropească, să umble desculță… Să se bucure de copilăria ei. Din toată INIMA.

Filtrez și emoțiile mele. Învăț, în continuare, să le analizez. Recunosc, sunt momente când devin din nou vulnerabilă, când o frică neagră și urâtă mă strânge de gât, până la sufocare, dar deasupra ei, țâșnește, ca un izvor dătător de viață, proaspăt, și alinător, Încrederea în planurile Lui cu mine, cu fiica mea cea mică, cu ceilalți copii ai mei, cu soțul meu și cu tot ceea ce alcătuiește Lumea mea.

Viorica Oleinic, Chișinău