Soarta te-a lovit în moalele capului. Brusc și necruțător. Nu ți-ai dori decât să zaci undeva și să plângi. Sau să lovești cu toată furia care te îneacă. Să urli. Pentru că ceva profund în tine s-a dărâmat, s-a distrus în câteva secunde. Omul care stătea ca pavăză între tine și neant nu mai poate vorbi, ultimul tău părinte nu mai e de găsit, nu mai râde, nu mai plânge, nu mai vorbește. Doar respiră. Nu știi cât a mai rămas din creier, din suflet, doar trupul este cald, încă, lângă tine.

Firește că faci tot ceea ce trebuie – din dragoste, din speranță, din datorie. Chiar dacă e împotriva voinței ei exprimate clar, de (prea) multe ori. Le faci pentru că așa simți. Pentru că așa trebuie. Pentru că nu are cine să le facă în locul tău. Dar nu pentru că poți. Nu, e un reflex dincolo de puterile tale. Pentru că nu ești de piatră. Pentru că ești distrusă.

apus

Te ajută gândurile bune ale celor din jur. Până când auzi de sute de ori îndemnul „fii puternică!”. Nu, asta nu e de niciun ajutor. Deloc. Este un îndemn contra naturii. Niște cuvinte pe care, oricât s-ar dori de încurajatoare, oricâte bune intenții ar ascunde în spatele lor, le simți imposibil de urmat. Le receptezi false, fără suport în adâncul tău.

Iar când cineva, în sfârșit, îți scrie „acceptă-te vulnerabilă” este prima gură de aer proaspăt.

Da. Plângi. Fii furioasă. Descompune-te de durere. Ia de la ceilalți numai ce-ți face bine. Fă doar ce simți că poți. Cere ajutorul. Recunoaște că ai limite. Admite că nu ești supra-om.

Și apoi, din cenușa universului, adună-te și încearcă, treaptă cu treaptă, să mergi mai departe…

Odilia ROȘIANU

redactor șef Literatura de azi

www.literaturadeazi.ro

Apus – fotografie de Odilia Roșianu