Zilele acestea mi s-a făcut dor de Oradea. Am locuit acolo 17 ani: din studenție până în 2015, când m-am mutat la București. Oradea e orașul meu de suflet, la fel cum a fost orașul de suflet al tatălui meu – care a făcut la Oradea liceul și armata. Tatăl meu nu mai este, dar amintirea lui a rămas, probabil, în mințile celor care l-au cunoscut și care locuiesc încă, în orașul adolescenței și al tinereții lui. În orașul tinereții mele.

 

Merg rar la Oradea. Dar când ajung în oraș și mă plimb pe străzi, simt cum scap de orice apăsare. Se desprind de mine toate grijile – ca pojghițele de pe răni vechi.

Una dintre străzile mele preferate se afle pe malul Crișului Repede, aproape de Podul Ferdinand, din centru. Strada poartă numele unui tânăr, Emilian Mircea Chitul.

 

Acesta s-a născut în 9 octombrie 1976, la Lechința, în județul Bistriţa-Năsăud, într-o familie de profesori. Tatăl său preda geografie, iar mama – științe naturale. Primii ani de școală i-a făcut în Oradea, la Liceul Pedagogic. Iar după ce a terminat clasa a opta, a devenit gojdist – adică elev la Liceul „Emanuil Gojdu”, pe care l-a absolvit în 1995. La foarte scurt timp după ce și-a luat bacalaureatul, în seara zilei de 12 august 1995, și-a pierdut viața pe neașteptate.

 

Îmi pot imagina ultimele ore din viața lui Emilian. Văd oamenii care se plimbă pe pietonală sau la umbra castanilor din oraș. Au mișcări încetinite de canicula de peste zi, care persistă – încă. Asfaltul trotuarelor dogorăște.

 

Emilian și o prietenă, Ramona, liceană în clasa a XI-a la Liceul „Mihai Eminescu”, merg la o profesoară care urma să o testeze pe fată la chimie. Ramona e vecina lui. Azi are meditații, iar băiatul i-a propus să o însoțească. Nu de alta, dar o mai ajutase el la chimie. Și învățase mult la această materie. Mai ales că voia să se facă medic militar.  Acum – pe drum – urma să îi mai explice niște lucruri. Cei doi vorbesc de-ale școlii. Tinerețea lor îi învăluie ca într-un cocon incandescent. Pare că nimic rău nu-i poate atinge.

 

Ajunși pe Podul Ferdinand, din dreptul Pieţei Unirii – piața din inima orașului, Emilian vede doi copii care căzuseră în Crișul Repede. Sunt prinși într-un vârtej. Nu au nicio șansă de scăpare. Băiatul nu stă pe gânduri și se aruncă în apă, de pe malul înalt. Așa – îmbrăcat şi încălţat, cum era. Din fericire, izbutește să îi salveze pe micuți, sub ochii oamenilor care urmăresc scena de pe pod, fără să miște un deget.

 

Dar salvatorul ar fi avut nevoie – la rândul lui – să fie ajutat. Efortul l-a obosit. Hainele îmbibate de apă îi îngreunează mișcările. Nu mai poate lupta cu vârtejul în care se vârâse. Vâltoarea îl trage la fund. Tânărul i se împotrivește, de câteva ori, și pare că reușește să se țină bine la suprafața apei. De pe mal, Ramona îl încurajează și îi roagă – zadarnic – pe cei din jur să facă ceva. Încet, puterile îl părăsesc pe Emilian. Și trupul îi este înghițit de ape.

 

În tot acest timp, niciunul dintre cei prezenți nu încercase să îl ajute. Totuși, cineva a sunat la pompieri. Aceștia au ajuns iute pe malul Crișului. Și tot atât de iute l-au găsit pe băiat. Între timp, au apărut și medicii. Însă, oricât au încercat, nu au reușit să îl readucă la viață.

 

La trei ani de la trecerea lui Emilian în veșnicie, l-a urmat și tatăl său. Moartea unicului fiu fusese o povară prea greu de dus. Apoi, după 11 ani, s-a stins și mama tânărului. Din familia lui Emilian Mircea Chitul nu a mai rămas nimeni, pe această lume. Dar numele lui va rămâne cât va exista Oradea. Și va fi pomenit ori de câte ori povestea de curaj a acestui băiat generos, care a salvat două vieți sacrificându-și-o pe a sa, va fi spusă mai departe. 

 

De câte ori mă gândesc la Emilian Mircea Chitul, mă gândesc și la cei doi copii pe care i-a salvat și despre care nu am reușit să aflu absolut nimic. M-aș bucura dacă această poveste ar ajunge la ei și dacă mi-ar scrie. Îmi doresc tare mult să le aflu poveștile.

Până să se întâmple acest lucru, continui să mă întreb: Oare ce au făcut cu viețile lor? Oare au înțeles ce dar au primit? Oare mai vorbesc despre salvatorul lor? Și-l mai amintesc? Oare îl poartă în inimi?  

Oricum ar fi, Emilian Mircea Chitul, tânărul erou din Oradea, și-a câștigat un loc în inima lui Dumnezeu.

Ascultați AICI varianta înregistrată a poveștii. Sau pe YouTube. 

*

În această perioadă în care #FacemBineleAcasa, vă invit să vă alăturați proiectului #povestidecuraj, desfășurat în colaborare cu Asociația România pentru Viață. Dacă știți o poveste de curaj trăită sau citită, dăruiți-o și altora! O așteptăm la adresa contact@faptepentruviata.ro. O vom publica pe site-ul faptepentruviata.ro.
Unele povești vor fi înregistrate audio.
Avem nevoie de povești de curaj, pentru a face astăzi fapte de curaj.

Ioana Revnic & România pentru Viață

Podul Ferdinand și Teatrul din Oradea. La apus. Fotografie de Andrei Damian