Îi dădeam unui copilaș să mănânce un ou fiert moale. Îl pregătisem așa cum făcea mama mea, când eram mică: Fierbea un ou fix trei minute. Îl punea în gura unui pahar. La vârf, îi tăia un căpăcel. Aranjat astfel, mi-l aducea la masă. „Masa” era un taburet peste care întindeam un șervet. Aveam la îndemână o linguriță, coșul cu pâine și solnița. Îmbrăcată ca de restaurant, trăgeam lângă masă scăunelul meu de lemn vopsit în verde. Mă așezam și îmi savuram festinul.
În gălbenușul oului cu care tocmai hrăneam copilul pusesem un pic de sare și îndesasem, ca mai demult, bucăți mici de pâine.
Din câteva lingurițe, a terminat pâinea îmbibată în gălbenușul cleios. După aceea, am curățat oul de fiecare milimetru de albuș. Țineam în mână găoacea albă pe dinăuntru, pregătindu-mă să o pun într-un loc sigur. Mă gândeam să o refolosesc.
Și-n copilărie adunam cojile rămase aproape intacte după ce tocmai înfulecasem un ou fiert moale. Plănuiam ca, umplute cu pământ, să fac din ele ghivece pentru tot felul de plante. Le aranjam în cutia cu jucării. Apoi, mă luam cu alte treburi și uitam de ele. Când, după ceva vreme, le găseam – le spărgeam și le aruncam la gunoi.
Cu amândouă mâinile, copilul de lângă mine mi-a smuls dintre degete coaja de ou. A mototolit-o în palme. Credeam că are să plângă văzând-o așa, ferfenițită. Dar el a zis atât: „Poc!”. După care a izbucnit în râs. „Mai încet, că nu-i de râs…” m-am pomenit că-i spun. „Hai să strâng, că faci mizerie”. Însă pe el nu-l interesa decât noua lui jucărie. Iar eu mă chinuiam să i-o iau. Ca să o arunc.
Micuțul a început să țipe și am renunțat la idee. Atunci, am pus resturile pe măsuța pe care o improvizasem pentru el, dintr-un taburet vechi. Singurul lucru păstrat de mine, din casa în care m-am născut. L-am lăsat pe copil să își vadă de-ale lui, în timp ce eu m-am apucat de spălat vase. Cu coada ochiului vedeam cum încerca să refacă oul, din bucăți. Se amuza, când constata că nu reușește. După care o lua de la capăt.
Cândva, mă bucuram de întâmplări și de oameni ca acest copil de coaja lui de ou. În plus, mi se părea firesc să le împărtășesc altora absolut toate avânturile mele interioare. De aceea, periodic trimiteam înspre lume câte un tsunami emoțional. Și mi s-a tot spus: Mai potolește-te, bucură-te mai puțin. Râd ceilalți de tine. Ești patetică. Ține-ți emoțiile în frâu. Ești ceva de speriat.
Până la urmă, obiceiul de a-mi exterioriza exuberanțele l-am lepădat în vârste deja consumate.
Acum, de câte ori se zvârcolește în mine vreo exaltare o sugrum înainte să prindă puteri. Apoi mă descotorosesc de orice urmă a ei. Cu înverșunarea cu care curăț fiecare coajă a fiecărui ou fiert moale ajuns pe mâna mea.
Nici nu mai știu de câte ori am repetat acest exercițiu de deșertare interioară.
Am rămas o coajă golită de tot – pe dinăuntru.
Cine mă va arunca într-o zi la gunoi? Sau cine îmi va da o nouă întrebuințare?
Ioana Revnic
Sursă foto: Pixbay
