Bunica mea Maria, mama tatălui meu, rămăsese la sfârșitul războiului cu patru din cinci copii, cu un soț și cu o cloșcă. Unul dintre copii îi murise de holeră. Iar animalele din gospodărie – de nu știu ce boală. Toate lucrurile cu care urma să înceapă o nouă viață erau adunate în casa ei cu o singură încăpere.

 

De câteva zile, bunica pusese cloșca pe niște ouă primite de la cineva. Iar din acel moment, orătania devenise cea mai importantă din familie. O țineau tot în casă. Sub cuptor. În timpul zilei, o dată la câteva ore copiii verificau, pe rând, dacă are mâncare și apă. Noaptea, de cloșcă aveau grijă părinții.

 

Într-o zi, în satul bunicii mele au ajuns rușii eliberatori. Intrau în casele oamenilor și-i ușurau de tot ce prindeau. Bunica era singură acasă când în prag au apărut un căpitan și un soldat. Îmbrăcați și – mai ales – înarmați după toate rigorile militare. Primul a intrat soldatul rus, care a început să verifice fiecare loc, să vadă ce e de luat. Când a văzut cloșca, s-a dus țintă la ea și s-a aplecat să o ridice.

 

Un singur pas a făcut bunica de lângă copiii care se strânseseră în jurul ei. S-a înfipt în fața bărbatului. L-a înșfăcat de tunică. L-a tras înspre ea. S-a ridicat mult pe vârfuri, ca să îl privească drept în ochi. Și i-a șuierat, în limba ei: Pă ASTA vreți să ni-o luați?!

 

Căpitanul rus, care urmărise scena din pragul casei fără să fi scos vreun cuvânt, i-a zis ceva în rusește subalternului său și i-a făcut semn să lase cloșca. Abia atunci, bunica l-a slăbit din strânsoare. Soldatul rus și-a netezit haina. Și-a aranjat centura. Căpitanul i-a ordonat ceva. Ordonanța a făcut stânga-mprejur și s-a îndreptat spre ușă. Bunica nu s-a mișcat niciun milimetru de lângă cloșca ei. Când a ajuns în prag, soldatul rus s-a oprit. S-a întors spre bunica. A făcut un pas către ea. Cu mâna dreaptă sprijinită de pistol.

Ioana REVNIC

În fotografie, două mătuși ale mele (Ileana și Ana), tatăl meu și bunicii. 

1.185