Oare ce își doresc Sfinții de ziua lor, de la noi, oamenii?

 

Cred că cel mai mult îi bucură aducerea aminte și vizita oamenilor. Așa cum ne amintim de ziua prietenilor noștri și mergem la ei, de ziua lor, la fel se cuvine să-i vizităm pe prietenii noștri din Cer, Sfinții, la ei acasă.

 

Acolo unde au moaștele și unde oamenii au ridicat biserici in cinstea lor.

 

 

Cu acest gând și cu inima plină de bucurie am pornit în pelerinaj către Dobrogea, acasă la Sfântul Ioan Casian, sfârșit de februarie, în ajunul zilei sale de prăznuire.

 

Ziua a început foarte devreme, căci 3 ore despart Bucureștiul de mănăstirea Sfântului, din Dobrogea. Am pornit din centrul orașului pe ruta către A2. Drumul este liber și curge lin. Conversațiile se leagă ușor în microbuzul care ne poartă spre cele trei mănăstiri pe care le vom vizita: Sf. Ioan Casian, Sf. Dionisie Exiguul și Mănăstirea Tuturor Sfinților de la Poarta Albă.

 

În dreapta și în stânga câmpurile nesfârșite se întind leneșe, domoale, pictate de mâini nevăzute, în negru, verde și gălbui. Din loc în loc, mori de vânt își înalță siluetele albe și subțiri în singurătatea câmpiile dobrogene. Nu simt cum trece timpul.

 

La un moment dat zărim de departe, în zare, mânăstirea Sfântul Ioan Casian. Este sus, pe culmea rotunjită a unui deal pe care îl păzește și îl înnobilează.

 

Ajungem după fix 3 ore, cu pauza de cafea inclusă.

 

Coborâm din mașină fascinați de întinderea mănăstirii și de albul de calcar al bisericii. 

 

Dar cerul… Ce albastru, Doamne!

 

La mănăstirea Sfântului Ioan Casian cerul este de un albastru aparte. Te aștepți să vezi, la linia orizontului, marea. Poate nu este de mirare, căci Constanța este la mai puțin de 30 de km depărtare.

Pe locul unde se ridică azi mănăstirea și toate celelalte clădiri, cândva, aici era un loc gol.

 

Povestea a început în iarna anului 2002, când patru călugări, făcând ascultare, s-au apucat să ridice, la Gurile Dobrogei, pe dealul Casienilor, un lăcaș.

 

Câțiva ani, călugării au locuit în trei containere, din care două erau pentru dormit, iar altul era un paraclis. În prima iarnă petrecută aici nici foc n-au avut. Era atât de frig, că îngheța vinul de împărtășanie în potir. Apoi, și-au adus o sobă mică, de fier și-au spart acoperișul unui container, să aibă pe unde să scoată hornul. Curent nu aveau. Mâncau când și când. Apă aduceau de la un izvor aflat la câțiva kilometri distanță.

 

„Dar de când am început să ridicăm mănăstirea, parcă o mână nevăzută rezolva problemele grele și ne arăta drumul”, povestește Starețul Mănăstirii, Protos. Iustin Petre. „Am simțit lângă noi, mereu, prezența blândă a Sfântului…”

 

De-atunci, aici nu mai e liniște decât rareori. La mănăstire vin mulți oameni, în fiecare duminică și de sărbători. Vin cu sutele la Sfânta Liturghie. Starețul zice că Sfântul îi cheamă la el.

 

Am citit toate aceste lucruri înainte să vin la mănăstire și abia aștept să îl cunosc pe cel care l-a întâlnit pe părintele Iustin, de la Petru Vodă, căruia îi și poartă numele, în monahism.

 

Nu este încă timpul.

 

Mergem întâi la peștera unde s-a nevoit Sfântul. Din curtea bisericii, spre dreapta, printr-o poiană în care sute de brândușe albe își ițesc căpșoarele din pământ, coborâm pe un drum de pământ, apoi pe o cărăruie pietruită și unduitoare, printre tufișuri.

 

Pășim încet, cu grijă și cu teamă. Pietrele ude alunecă pe alocuri. Cineva vrea să renunțe, se teme să nu cadă. Ne ținem de mână și înaintăm. Nu putem să ne oprim. După vreo 10 minute de mers ajungem la baza peșterii. Ultima provocare, o scară abruptă, metalică, fixată pe peretele de stâncă. Este prevăzută cu balustradă. Are aproape  8m, aflăm. O urcăm pe rând, unul câte unul, iar când ajungem sus, ne mirăm cu toții că am fost în stare de atâta curaj. Mă întreb cu groază cum am să o cobor, dar alung gândul, deocamdată sunt aici sus. Cineva îmi spune că pot coborî cu spatele, e cea mai bună variantă ca să nu vezi în jos și să te sperii.

 

Peștera e largă, la intrare. În dreapta ne întâmpină icoana celui care a locuit-o, alături de o psaltire și două pernuțe. În stânga veghează icoana Sf. Nectarie. Urcăm câteva trepte de piatră și înaintăm, în stânga. Peștera se îngustează și se întunecă. E nevoie de lanternă pentru a înainta pe un culoar de vreo 5 m. Acolo unde drumul se oprește este icoana Sfântului, luminată de o candelă. Aici era chilia sa. Pentru a ajunge la ea este nevoie să te apleci.

Mă întreb cum a putut locui aici un om. Minunate și mari roade dă  iubirea lui Dumnezeu, în inima celui în care și-a făcut locaș.

Îmi iau câteva clipe să ii spun ceva Sfântului, apoi mă întorc.

Când e timpul să ne retragem, mă apropii cu sfială de scară. Mă uit în jos și constat, uluită, că nu-mi mai este frică. Nici de înălțime, nici să mă uit, nici de gândul că trebuie să cobor.   Cobor cu fața și cu inima liberă de orice frică.

E o minune. 

 

O luăm înapoi pe aceeași cărăruie, cu lacul în dreapta acum, și abia de data aceasta văd, printre tufișuri, ghioceii și viorelele care se desfată de liniștea și de pacea locului.

 

Ajungem la timp încât să ascultam Sfânta Liturghie. Slujește părintele Ioan Bute, cel al cărui nume aveam să-l descoperim, un pic mai târziu, pe cărțile de poezii și cateheză de la pangarul mănăstirii. Stăm în liniște, în aerul îmbibat cu miros de mir.

 

Ieșim de la slujbă cu inimile plutind ușoare ca vântul de afară.

 

Se apropie timpul să plecăm și nu ne îndurăm. Toți nutrim aceeași speranță: să-l întâlnim pe părintele stareț Iustin Petre. Știm că este foarte ocupat cu pregătirea hramului de a doua zi și că are musafiri cărora le ține o conferință.

 

Cumpărăm care ce are nevoie și auzim, în sfârșit, cuvintele mult așteptate: „Vine starețul!”

 

Ne aliniem toți în fața pangarului, cuminți ca niște copii care au colindat, iar acum așteptată colacii dulci.

 

Părintele se apropie, înalt și zâmbitor.

 

Ne binecuvântează pe rând și ne privește atent pe fiecare, drept în inimă.

 

Stă cu noi un timp, ne povestește, ne amuză și ne emoționează.

 

La final îl  rugăm să ne spună câteva cuvinte despre Sfântul Ioan Casian, „un sfânt care a călătorit foarte mult, deși vorbește despre statornicie”.

Se așază, de data aceasta, pe bancă. Și spune câteva cuvinte pentru sufletele noastre și ale copiilor care le vor asculta.

„Ce învață copiii de la Sfântul Ioan Casian?

Dacă ești disciplinat și dacă ai ce să împărtășești oamenilor, când ajungi matur, adult, oamenii te vor solicita, te vor chema, și atunci călătoria nu devine o plimbare, un simplu moft, ci devine un pelerinaj, un traseu itinerant, prin care transmiți celorlalți lumina, învățătura , cultura pe care tu ti le-ai asumat. Dacă ești serios cu tine însuți, ești de folos celorlalți și ceilalți te răsplătesc. E important lucrul acesta.

Asta am învățat de la Sfântul Ioan Casian”.

Se ridică și ne ridicăm și noi, ținând în mâini paharele cu colivă, făcută pentru pomenirea lui Ion, tatăl părintelui.

Ne îndepărtăm pe același drum pe care am venit, de data aceasta mai bogați și mai împăcați.

E tare bine acasă la Sfântul Ioan Casian!

Mădălina Andreescu
text publicat în Lumina de duminică

Fotografii de Robert Sandu

 

Participați la concursul Călătorește cu trei sfinți români: Ioan Casian, Dionisie Exiguul și Ioan Iacob Hozevitul!