E o poveste care se cere spusă – povestea cumnatului meu, Vasile, omorât în 22 decembrie 1989, la Brașov.
Avea 30 de ani. Era cel mai mare băiat într- o familie în care erau 4 băieți. O casa plină!
Lui Vasile toți îi spuneam Lili. Era student la ASE. Iubea la nebunie marea, fotbalul, muntele și schiul.
În 21 decembrie, a venit de pe drum, a ieșit în oraș și seara a dormit acasă.
A doua zi, a fost în oraș iar, ca multă lume. Întors acasă, s-a auzit la televizor apelul ca brașovenii să iasă să apere libertatea. Imediat s-a dus, și-a îmbrăcat geaca. Mama lui (mamaia mea) l-a luat de mână și l-a implorat să nu se ducă.
„Să mă ascund ca șobolanii în casă?,” Și: ,,Vă ajung 5 ouă pe lună?”
S-a smucit și dus a fost. Acelea au fost ultimele lui cuvinte.
S-a tras mult în Brașov în zilele acelea. Cu jale și cu rușine i-am auzit pe unii și pe alții spunând că militarii au tras, pentru că primiseră ordin. Teoria cu teroriștii și cu străinii a căzut de mult. Nimeni nu mai crede azi în ea.
Familia l-a așteptat pe Lili să vina acasă. N-a venit. O noapte grea. A trecut. Au venit 23, 24, 25, 26 decembrie. Neliniște, presimțiri, îngrijorare, disperare. Ambii părinți s-au dus sa-l caute: din spital în spital, din morgă în morgă.
Socrul meu intra, făcea o tură, se uita la morții de pe mese și de pe jos, ieșea și-i spunea lui mamaia mea: ,,Nu-i! Hai de aici!” Noaptea auzeau că parcă tot vine. Săreau din pat: ,,Oare a venit? Își face cartofi pai? Bine ar fi!”
În căutările lor, pașii i-au dus la spitalul de plămâni (Așa mi- a spus mamaia, care îmi povestește toate acestea, așa va scriu). În prag, a simțit că nu-și mai poate desprinde picioarele.
Iarăși socrul meu a intrat, a făcut tura și a zis că nu-i. ,,Hai!”
Stând ea în prag, cu picioarele legate, a zis că de acolo până într-un loc, jos, sub o masă, i-a apărut un drum, de curcubeu. (De fapt, ea a explicat așa: ,,Cu auriu, Dana, cu roz, cu mov, străluceli în vălătuci de lumină.” Eu am scris curcubeu, nu ea.)
Apoi, a putut să se miște din încremenirea în care s-a aflat și s- a dus pe drumul luminat și acolo, jos, l-au aflat pe Lili.
Acum când scriu am jale multă: pentru acești părinți care și- au pierdut așa un fecior. Niciodată nu și-au mai revenit. Crăciunul în familie a fost, de atunci, discret.
Am jale pentru că unii spun că tinerii de atunci au murit degeaba, că au murit din greșeală, că nu s-a schimbat nimic.
Mamaia mea spune că Lili a murit pentru libertate și pentru dreptate.
Libertate avem sau nu avem.
Dreptate, însă, nu-i, câtă vreme unii sunt prea grăbiți, prea obosiți, prea sătui. Și tac și-i lasă pe cei răi să ni se urce pe umeri.
Cum să NU se mai întâmple asta?
E foarte simplu: Cei buni nu trebuie să tacă.
Violeta Daniela Nedelcu
Violeta Daniela Nedelcu este profesoară de limba română și creatoarea comunității Inspirație pentru școală.
