Aici ai greșit, fii mai atent, îi zicea Mama Teodora băiatului, răsfoindu-i caietele de școlar. Îi arăta ba o liniuță tremurată; ba o literă strâmbă; ba câte un cuvânt scris îngroșat. Nu de puține ori îl punea să rescrie pagini întregi. Și el făcea întocmai.
Nu e bine cum citești! Ia-o de la capăt! îi spunea mama. Copilul o asculta. Și recitea lecția până o învăța pe de rost.
Zi ce-ai învățat! îi dădea ea ghes, după ce el mai crescuse un pic. Îl asculta, în timp ce își vedea de treburile casei. Îl oprea din când în când, să-l corecteze. După care îi cerea să repete până știe totul fără greșeală. Așa făcea și cu el, și cu ceilalți doi frați. Iar copiii nu ieșeau din cuvântul Mamei.
Târziu aveau să afle că, rămasă orfană de mamă la 2 ani și de tată – la 9, Mama lui făcuse puțină școală. Și doar un instinct pedagogic înnăscut o ajutase să îi deprindă pe el și pe frați cu învățatul temeinic.
Pe lângă dragostea de carte, le-a pus în suflete și dragostea de Dumnezeu. De sărbători și ori de câte ori putea, mergea cu ei pe jos, la mănăstiri, zicându-le că Maica Domnului le numără pașii…
Mama Teodora l-a ținut cu greu la școală. El a făcut întâi seminarul, la Mănăstirea Neamț; Teologia – la București. Și a mers la Putna, într-o vară. În 1989, în iulie. A devenit călugăr aici în foarte scurt timp, la început de septembrie. Iar Stareț este din 7 decembrie 1992.
Un singur lucru i-a mai cerut Mama, după ce a văzut care e gândul lui Dumnezeu cu el: Să o îngroape frumos!
Când a venit vremea, fiul a ascultat-o.
Așa cum făcuse întotdeauna…
*
În 22 octombrie, de ziua Părintelui Arhimandrit Melchisedec Velnic, Starețul Putnei, mi-am amintit de Mama Sfinției Sale. (Oare aniversarea unui om nu e și un prilej de a-i sărbători sau de a-i pomeni Mama care l-a adus pe lume?)
Poate că, în locul acestor evocări prea personale, mai potrivit ar fi fost să scriu ceva despre Mănăstire. De exemplu, că de când Părintele Arhimandrit are în grijă obștea, Putna a devenit o adevărată Academie. Călugării de aici au una sau două facultăți; fac doctorate, învață limbi străine sau artă bisericească. Organizează evenimente culturale. Au grijă de românii de peste graniță: de cei din diaspora, din Ucraina și mai ales din Basarabia. Mulți tineri din Republica Moldova vin de ani buni la Putna ca acasă. „Vin cu ideile lor, pleacă cu ideile noastre”, zicea Părintele Stareț cândva.
Dar dintre toate amintirile mele legate de acest loc, una mi-e mai dragă decât oricare altele.
*
Așteptam într-o seară să intru la Sfinția Sa.
În anticamera care, de regulă, e plină de lume au năvălit de afară cinci fetițe. Se jucau de-a prinselea. La început, am crezut că nimeriseră aici din greșeală. Până să intru în vorbă cu ele, Părintele Melchisedec a ieșit, le-a văzut, le-a strigat pe nume pe fiecare, chemându-le la el.
Prin ușa rămasă întredeschisă vedeam ce se întâmplă.
Părintele s-a așezat în scaunul său din spatele unui birou.
Micuțele s-au apropiat, pe rând, ca să sărute crucea pe care o ținea în mână.
Și-au aplecat căpșoarele să primească binecuvântare.
Cu o dezinvoltură dobândită după cine știe câte repetări ale aceluiași gest, au luat câte o bomboană dintr-un coș de pe masă. După aceea, au început să dea câteva ture prin cameră, în timp ce răspundeau la întrebările puse de gazdă.
S-au odihnit o clipă pe covor. A urmat o altă sesiune de întrebări și răspunsuri, purtată pe un ton foarte serios. O fetiță a cerut încă o bomboană. După ea – celelalte. Pe neașteptate, au zis în cor Sărut mâna Părinte. Au ieșit în fugă din încăpere. Și au plecat afară, tot țopăind…
(Dacă în locul Părintelui Stareț ar fi fost Papa, iar cineva ar fi filmat scena, filmul ar fi făcut înconjurul lumii, privitorii ar fi fost leșinați de admirație, zile întregi ar fi curs laudele despre firescul cu care un prelat se poartă cu copiii.)
Starețul s-a ridicat de la locul lui și a mers lângă fereastră, să le mai vadă pe copile. Era deja întuneric, iar ele aveau de coborât niște trepte…
Așa îl va fi urmărit și Mama Teodora, din poartă sau de la fereastră, când el pleca de-acasă.
Îmi închipui că tot Mama l-a învățat și această dragoste duioasă pe care își îngăduie să o arate îndeosebi copiilor.
Pentru mireni, are un alt fel de dragoste: una autoritară, dar înțelegătoare.
Când stau în fața Părintelui Stareț, eu – care nu mai am tată de câțiva ani – simt și dragoste părintească, și dragostea pe care doar un om locuit de Har o știe dărui.
Pe prima – parcă mai mult.
Ioana Revnic
Foto Mănăstirea Putna
