Prea multă tristețe în Cuore de Edmondo De Amicis. Aproape că nu există pagină în care să nu fie vorba despre vreo suferință! Tonul moralizator este prea evident.

 

Caracterul tendențios – de asemenea, însă pe deplin motivat, ținând cont de contextul apariției cărții.

 

Între anii 1860 și 1870 au loc mișcări politice de reunificare a provinciilor italiene. Cuore apare în 1886. Astfel, cultivarea sentimentului de apartenență la același neam și la aceeași patrie, evocarea personalităților istorice care au marcat acea perioadă, admirația față de eroismul celor ce au făcut o țară și recunoștința față de aceștia – sunt explicabile și necesare. Mai ales că volumul lui Edmondo De Amicis se adresează unor conștiințe în formare.

 

După mai bine de 130 de ani de la publicare, romanul lui Edmondo De Amicis este cunoscut de elevii din școala primară sau din gimnaziu din multe colțuri de lume! Ba mai mult, încă se citește într-o vreme în care narațiuni simpliste și neproblematizante sunt la modă. Într-o vreme în care starea de bine (cu orice preț) sau fericirea perpetuă (și deseori tâmpă) au devenit o nouă religie cu care narațiunile din Cuore nu rezonează.

 

Dar de ce ar citi elevii Cuore de Edmondo De Amicis?

  1. Pentru că romanul are drept personaje copii de aceeași vârstă cu cititorii.
  2. Din curiozitatea cu care te apropii de un obiect vechi.
  3. Pentru caracterul (să-i spunem) exotic al cărții, întrucât afli din acest roman cum se trăia în altă parte, acum mai bine de 100 de ani. Și cum era la școală, în acele vremuri.
  4. Pentru simplitatea și claritatea stilului. Pentru modalitatea de construcție a cărții: există un roman despre școală – în volumul lui De Amicis; există un roman epistolar, alcătuit din scrisorile părinților și din scrisoarea surorii către Enrico, personajul principal; și există o culegere de povești spuse de învățător.
  5. Din plăcere. Sau din obligație.

 

Și de ce este necesar acest roman, mai ales acum când patriotismul, demnitatea, altruismul, ascultarea, generozitatea, respectul (față de părinți; față de semeni, față de muncă), dragostea, bunul-simț sunt minimalizate și relativizate?

 

Tocmai pentru a le arăta celor mici că aceste valori există de mult. Că ele sunt definitorii pentru natura umană. Că fără acestea se instaurează alienarea, deruta și haosul. Că binele e o alegere care poate fi MEREU făcută. Că stă în puterea noastră să facem binele.

 

Puse într-un context cu o mare încărcătură emoțională și transmise prin intermediul unor povești despre școală, despre prieteni, despre colegi, aceste valori se așază mai ușor în mințile și în conștiințele copiilor.

 

Recitind romanul lui De Amicis, mi-am spus deseori că această carte ar trebui să fie revăzută, mai degabă, de maturi.

Adulții vor găsi aici numeroase idei… antiparenting. Părinții și Enrico nu îl pun pe copil într-o ipostază de zeu absolut al familiei, ci mizează pe ideea de autoritate parentală. Îl mustră. Nu îl menajează când acesta greșește. Reacționează imediat – la cea mai mică deviere comportamentală. Îl cresc într-un cult față de muncă și față de școală.

 

În sfârșit, și poveștile lunare ale învățătorului sunt valoroase; pot fi citite și valorificate în mod independent. Preferatele mele sunt sunt Micul patriot padovan (pentru demnitatea și simplitatea cu care un copil își arată dragostea de țară), Micul copist florentin, Infirmierul tatei și De la Apenini la Anzi (istorii ale iubirii de părinți).

 

Prilej pentru exersarea gândirii critice, vehicule ale unor idei valoroase care nu se demodează, poveștile din romanul Cuore rămân un bun pretext pentru a discuta cu cei mici despre un alt mod de raportare la lume, decât cel cu care suntem obișnuiți în zilele noastre.

Ioana REVNIC, prefață la Edmondo De Amicis, Cuore,

colecția Bibliografie școlarăHai să citim,

în curs de apariție la Corint Books