Cine este Oana (Generozitate) Petrovici?

Oana Petrovici este învățătoare la Colegiul Național „Garabet Ibrăileanu” din Iași. Am cunoscut-o întâi pe internet, datorită comunității Căutătorii de vise, pe care a creat-o. GENEROZITATEA este cuvântul care îmi vine în minte, când mă gândesc la ea: GENEROZITATEA cu care adună laolaltă oameni, idei, resurse. GENEROZITATEA – din munca de fiecare zi cu copiii de la școală. Generozitatea cu care ne-a primit la Iași, la Centrul Educațional „Căsuța cu povești”, fiind gazda unui training „Spune-mi o poveste pentru suflet”, organizat de Pro-Vita Iași.

 

După părerea mea, GENEROZITATEA e una dintre calitățile unui profesor cu vocație. Pe lângă știință de carte, pe lângă responsabilitate, pe lângă smerenia intelectuală, pe lângă priceperea de a le transmite altora ce știe...

 

Pentru că nu poți face nimic consistent doar de unul singur, fără să împărtășești celorlalți și fără să fii receptiv la ceea ce împărtășesc alții.

 

Pe Oana Petrovici, Dumnezeu a înzestrat-o din plin cu acest dar al generozității.  Având șase copii, ea face zilnic acest exercițiu al dăruirii și al grijii față de cei din familie. Îi rămân, totuși, resurse și pentru alții. De exemplu, pentru cei 38 de copii pe care îi are în clasă. În plus. Tot Dumnezeu  i-a dăruit – zice ea –  o profesie dătătoare de sens.

 

Dar până să ajungă să fie învățătoare, Oana Petrovici a avut mult de muncit. De nădăjduit. Și de îndrăznit. Pentru generozitate, pentru curaj, pentru perseverență, pentru tot ceea ce face cu elevii ei, Oana Petrovici este unul dintre cele 100 de nume de pe Bunatate.ro.

*

 

Despre munca sa, despre familie, despre alte lucruri care contează, ne povestește ea însăși:

Cred că, în interiorul meu, mereu am simțit mereu că sunt învățătoare, iar cea mai puternică confirmare a fost chiar de la familia mea. Fetița mea mai mare îmi spunea, atunci când mă gândeam serios să intru în învățământ, că „oricum tu ai fost mereu învățătoarea noastră”. Ei m-au perceput de mici așa, în casă. Eram fericită să știu acest lucru și să simt că reușesc în mare parte să îmbin cele două roluri în raport cu copiii mei, de mamă și de educator. Dar până aici, povestea a început în clasele primare.

 

Ca mulți copii, mi-am dorit inițial să devin doctoriță. Totuși, printr-o conjunctură, doamna mea învățătoare – Panseluța Slabu – care era la prima dumneaei generație de elevi, a stat o perioadă în gazdă la părinții mei. Îmi amintesc faptul că abia așteptam un prilej să observ ce face, ce scrie, cum se pregătește pentru școală. Atunci am văzut pentru prima dată un proiect didactic, scris de mână, cu multă răbdare. O priveam cu deosebită admirație! A doua zi, la școală, o studiam atent și de multe ori mă luminam instantaneu, realizând ce scria de fapt pe foile citite de cu seară.

 

Mai târziu, mi-am dorit să urmez Liceul Pedagogic, dar pe atunci un profil de informatică la un liceu din oraș părea să îmi ofere un viitor mai bun. Astfel, am urmat cursurile Liceului Teoretic „A.T. Laurian”. Nu m-am acomodat niciodată atmosferei și stilului de acolo, dar am învățat totuși cu gândul că voi urma UMF-ul. În anii de liceu am avut timp să mă analizez pe mine însămi, să mă întreb de ce îmi plac mai mult psihologia și limbile străine decât fizica sau chimia, renunțând la gândul de a urma Medicina. Am ales Facultatea de Teologie Ortodoxă și am ales să mă căsătoresc. Aceste două alegeri au fost cele care mă definesc și acum și pentru care îi mulțumesc Maicii Domnului!

 

A urmat o perioadă de aproximativ zece ani în care am stat acasă, cu copiii. Îmi plăcea mult să citesc cărți sau articole de puericultură, parenting și psihologie.

 

Experimentam împreună cu copiii tot felul de lucruri interesante, care mie mi se păreau firești. Îi observam cu încântare și curiozitate cât sunt de diferiți. Mă entuziasma ideea de a găsi pentru fiecare o modalitate de a-l cunoaște cât mai profund, de a înțelege cum învață despre lume și despre sine. Îmi puneam mereu întrebări despre motivele pentru care reacționau într-un anume fel, cum îi afecta anumite gânduri sau evenimente.

 

Însă cel mai mult mă provoca ideea de a găsi în fiecare ce are el unic, deosebit față de toți ceilalți, inclusiv față de frații lui. Între timp, cei din jurul meu au început să observe comunicarea pe care o aveam cu cei mici, în general.

 

Acestea s-au suprapus peste faptul că la Iași s-a înființat în cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației o specializare pentru formarea educatorilor și a învățătorilor în forma. Totuși, la vremea aceea aveam deja cinci copii și nu îmi imaginam cum aș putea să fac facultatea.

Momentul în care am hotărât ce urma să fac îmi este viu în minte, impresionându-mă de câte ori mi-l amintesc. Îl consider o minune și îl simt ca pe o sursă de motivație continuă.

 

Eram în vacanța de vară la părinți, în Botoșani. În cea mai mare parte a timpului, mă jucam cu copiii în parcul din apropierea locuinței. Într-o dimineață, am văzut o doamnă în vârstă care ne privea senin și atent. Se bucura vizibil de noi. După un timp, s-a apropiat și m-a întrebat dacă nu vreau să mă învețe un joc. Bineînțeles că am primit cu bucurie, chiar mi-am și notat versurile.

 

Doamna Ana Ilie mi-a mărturisit că a fost educatoare 43 de ani și că a iubit enorm această meserie. Surpriza a fost când m-a întrebat dacă nu aș vrea să îmi dea niște cărți pe care le-a folosit pe când profesa. Nu avea de unde să știe ce era în sufletul meu atunci și nici faptul că mă tot rugam să se facă voia Domnului în privința alegerilor mele. Dar doamna Ana Ilie mi-a oferit mai mult decât aș fi putut visa: m-a invitat să îmi aleg din biblioteca dumneaei ceea ce simt să citesc. Am ales o carte cu cântece, o carte de psihologia copilului și una de metodică. S-a bucurat atât de mult, încât mi-a oferit două pachete mari cu cărți pe care le păstrez și acum, cu prețuire. În aceeași seară, încurajată de soțul meu care a crezut la fel de mult ca mine că întâmplarea este din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, am revenit în Iași și a doua zi am depus dosarul pentru examenul de admitere, însă nu cu gândul că voi profesa vreodată în domeniu, ci spre folosul copiilor mei și pentru mine, ca împlinire a unei pasiuni.

 

Am sorbit învățătura în cei trei ani de studii! Mi-a plăcut enorm ceea ce am învățat și m-am implicat cât de mult mi-a stat în putere.

 

Un drum greu, străbătut cu nădejde și cu dăruire

Drumul nu a fost ușor, însă, din punct de vedere financiar pentru că plăteam a doua facultate. Îmi amintesc că într-un semestru nu mai puteam achita taxa, cu toate încercările noastre. Am lăsat în voia Maicii Domnului această situație, gândindu-mă că dacă este să finalizez aceste studii, ea va ști ce să facă mai bine decât mine. În ultima zi în care mai puteam plăti taxa pentru a evita exmatricularea, o prietenă cu care nu vorbisem de multă vreme, a aflat că fac facultatea și a vrut să facă un dar achitând un semestru din educația mea. A fost un gest pe care l-am primit cu emoție și cu recunoștință mai ales față de cea care cred că a binecuvântat acest drum pentru familia mea. Între timp, am primit cu bucurie și cel de-al șaselea copil în familia noastră, respectiv cea de-a patra fetiță.

 

După facultate, am ales să fac masteratul pe educație timpurie. Mezina noastră intra deja la grădiniță și eram interesată și pedagogic de perioada pe care urma să o parcurgă. Încă nu aveam curajul să îmi asum rolul de cadru didactic, intuind timpul și consecvența necesare acestei profesii. Totuși, Dumnezeu a răspuns, pe nebănuite căi, rugăciunilor noastre de a se face voia Sa pentru că la grădinița fetiței mele am întâlnit două doamne educatoare: Constanța Ursu și Silvia Crivoi care mi-au devenit mentori. Am făcut voluntariat o bună perioadă de timp sub îndrumarea dumnealor, ceea ce a echivalat pentru mine cu un stagiu de practică pedagogică intensivă. Doamnele, deosebite prin felul în care se raportau la educație, pline de blândețe și bune cunoscătoare ale inimilor copiilor, cu rugăciunea și cu dragostea de Dumnezeu în suflete, mi-au oferit ceea ce îmi era necesar pentru a mă dezvolta în acel moment. Pentru mine, a fost și rămâne neprețuit gestul dumnealor de mă valoriza și de a mă încuraja, fără prejudecăți. Să nu ne îndoim niciodată de faptul că există oameni cu adevărat deosebiți în sistem, cu o dragoste autentică față de copii, de o generozitate și de o modestie uimitoare! Datorită dumnealor, am  simțit că sunt datoare să ofer cât mai mult din ceea ce am primit.

 

Primii ani

Astfel, m-am înscris la examenul de titularizare și am ales postul liber de la cea mai apropiată instituție de școala copiilor mei. Era și este important pentru noi, ca familie numeroasă, să prioritizăm toate resursele, inclusiv cele de timp sau de energie. Plecam împreună dimineața și reveneam împreună spre casă. Aveam după-amiezele și serile împreună, ceea ce a fost minunat pentru acomodarea noastră, a tuturor, la un ritm nou de viață. Am lucrat doi ani jumătate ca educatoare într-o grădiniță în care copiii proveneau din familii defavorizate. Formarea mea inițială de asistent social din prima facultate m-a ajutat să le înțeleg mai bine nevoile, trăirile și implicațiile condițiilor de viață asupra educației. Am avut sprijin în colegele mele să mă adaptez sistemului și părților mai puțin vizibile ale profesiei. Le sunt recunoscătoare pentru faptul că nu au fost influențate de prejudecățile pe care le resimțeam uneori, chiar dacă nu direct de fiecare dată, în ceea ce privește reorientarea profesională spre învățământ, mai ales la cei peste 30 de ani ai mei.

 

Din fericire, timpul a trecut și mulți absolvenți de facultate, fără a fi și absolvenți de școală pedagogică, au reușit să demonstreze că vocația este un dar de la Dumnezeu, care prin muncă și perseverență poate străluci la fel de tare în orice condiții de formare inițială.

 

După cei doi ani, direcțiunea colegiului  în care învățau și copiii mei, mi-a propus să particip la un examen pentru un post de învățător și să preiau o clasă a unei doamne învățătoare care ieșea la pensie. Venise momentul în care puteam să îmi împlinesc visul și, oricât de așteptat ar fi fost, primul gând a fost la felul în care voi putea să mă pregătesc și să ofer ceea ce sunt capabilă mai bun elevilor mei, în echilibru cu ceea ce îmi doream să mențin în familia mea.

 

Rugăciunea și sprijinul soțului meu au fost esențiale. În plus, copiii erau deja mari, iar timpul pe care am ales să îl petrec cu ei acasă își avea acum rodul lui. Nu aveau nevoie de susținere permanentă nici la teme și nici la treburile gospodărești. Familiile numeroase sunt, în general și prin structura lor, organizate și învățate să facă față schimbărilor. Ne-am adunat în rugăciune și ne-am sfătuit, iar după câteva săptămâni și după un examen, am intrat pentru prima dată în clasă ca învățătoare. Memoria îmi păstrează cu sfințenie acest moment. Am tras adânc aer în piept și am simțit în suflet liniște. O pace și o certitudine! Drumul primilor ani nu a fost ușor, dar am avut sprijin în colegi din colegiu și prietene din învățământ mai mult decât am sperat. 

 

Învățătoarea care antrenează „Căutătorii de vise”. Ce fac împreună?

În școală mi-am adus și pasiunea pentru literatura pentru copii. Dacă în timpul facultății mi-am imaginat doar cum ar fi să coordonez un cerc de lectură, realizând un ghid ca parte a lucrării de licență cu titlul  „Valori morale activizate prin literatura pentru copii – aplicații în învățământul primar” sub coordonarea doamnei conf. dr. Angelica Hobjilă, în interiorul clasei am început, după primul semestru, să pun bazele unui astfel de cerc. Susținerea necondiționată și cu multă deschidere a venit din partea doamnei Ines Toader, bibliotecar al colegiului nostru.

 

Ne-am împărțit responsabilitățile cu sinceritate în cadrul proiectului și, până astăzi, fiecare a respectat organizarea inițială, pe care am gândit-o pas cu pas, împreună.

 

Denumirea cercului de lectură l-am găsit împreună cu copiii. Ei au asemănat lectura unei cărți cu un vis și la prima noastră vizită în bibliotecă s-au asemănat cu niște căutători de cărți minunate. De aici sintagma „Căutătorii de vise” a venit firesc, natural.

 

Am început cu ateliere scurte, de maxim 40 de minute, pentru că numai vinerea după-amiaza ne permitea programul să mai rămânem după ore. La început veneau doar 8 copii. Ideea unui timp petrecut citind la bibliotecă, după ore, nu era foarte atractivă. De aceea, influențată de structura activităților de filosofie pentru copii pe care am studiat-o în timpul masteratului, am ales să lucrăm pe texte scurte pe care le puteam citi împreună, ca să nu existe povara unei lecturi impuse. După care discutam pe baza textului, iar la final realizam o activitate practică în care copiii se jucau cu noile idei și se puteau exprima inclusiv prin lucrul cu mâinile.

 

Activitatea cu care i-am câștigat pentru lectură și pentru noua perspectivă asupra literaturii pentru copii a fost cea în care am ascultat povestea „Prâslea cel voinic și merele de aur”, apoi am realizat un colaj în care fiecare element reprezenta un aspect din basmul ales, fără teoretizări, totul realizându-se prin joc.

 

La final, am lipit pe tablou mere sclipitoare (la propriu) confecționate cu mânuțele lor. Am ajuns la concluzia că merele sunt ca niște fapte bune, sunt un rod al vieții noastre. Am știut că am avut succes cu ei când, la final, un copil a remarcat că participarea lui la cerc este ca o faptă bună față de propria persoană.

 

Apoi, am știut că am deschis drumul spre scrierea creativă când am avut o activitate cu niște cuburi confecționate de mine din carton (story cubes), cu imagini de pe internet.

 

Împărțiți pe echipe, copiii au primit câte șapte cuburi: pe unul erau personaje pozitive, pe altul personaje negative, pe altul locul acțiunii etc. Urma ca ei să le rostogolească, apoi să creeze împreună o poveste ordonând imaginile de pe cuburi. Au ieșit povești frumoase, dar mai mult decât atât copiii s-au simțit minunat pentru că au colaborat și s-au jucat

 

Apropierea de poezie s-a realizat miraculos în cadrul unui atelier cu caligrame. Fără a face teoretizări, copiii au citit poezie și au rescris „expresii frumoase” (figuri de stil) pe diverse piese de puzzle, păstrând ideea de poezie cu formă. În perioada următoare, am completat cu un atelier în care au exersat poezia dadaistă, pornind de la pagini din literatura română cunoscute lor, prin selectarea cuvintelor ce formează versurile poeziei imaginate de ei, respectiv acoperirea prin desen a celor care nu le erau de folos.

 

Membrii cercului de lectură și scriere creativă au aflat că literatura poate fi și distractivă când s-au jucat de-a detectivii. Plecând de la o idee văzută într-o librărie, doamna bibliotecară a împachetat ca pe cadouri câteva cărți pe care am lipit diverse indicii despre cine ar putea fi autorul sau care ar fi titlul cărții. Datorită faptului că indiciile erau descifrabile doar cu lupa, jocul a fost deosebit de amuzant și le-a arătat și importanța unei culturi în ceea ce privește literatura. Trebuia să fi citit cărți pentru a dezlega misterele.

 

Pe lângă toate aceste activități din interiorul bibliotecii și care atrăgeau din ce în ce mai mulți copii, ne străduiam, ajutați de părinți, să îi scoatem pe copii cât mai des în afara școlii, spre alte biblioteci, librării și evenimente din această sferă, a literaturii pentru copii. Astfel a început activitatea acestui cerc de lectură, iar activitățile s-au dezvoltat, cuprinzând și alte clase primare ale școlii, atunci când a fost momentul potrivit.

 

Revista a venit ca o urmare firească, la propunerea doamnei bibliotecare. A avut mai întâi forma unui jurnal reflexiv, apoi, cu timpul a devenit mai structurată, cu rubrici de sugestii metodice, recenzii de carte și recomandări de lectură, creații ale elevilor etc. Revista a primit “Premiul Special pentru promovarea creativității” în cadrul Concursului Revistelor școlare – etapa județeană, ediția 2018.

 

Alți iubitori de povești

Anul acesta am început să formez o nouă generație de căutători de vise. Sunt încă mici, în clasa pregătitoare, dar îi simt sensibili la cuvânt, calzi și deschiși spre frumos. Părinții îi îndrumă, îi ajută și sunt receptivi la ceea ce le transmit. Voi parcurge și cu ei întregul proces de a ne împrieteni cu literatura pentru copii, ca și cum am îmblânzi o vulpe. Mai întâi vom crea o legătură cu povestea, îmbrăcând fiecare zi, inclusiv gesturile zilei, ritmurile zilei, într-o poveste numai a noastră. Apoi vom citi povești, cât mai multe povești frumoase și le vom îmbrăca în ateliere de lectură pe care le vom ține regulat pentru ca ele să fie așteptate. Vom explica, cu răbdare, ce sensuri prind poveștile pentru ca fiecare poveste să însemne ceva pentru fiecare. Vom visa, căutând prin cărți. Și atunci, totul se va transforma în jurul nostru, pentru că vom vedea poezie și expresii frumoase în tot ceea ce ne înconjoară. Vom cunoaște și vom exersa realitatea prin poveste și joc.

 

Grupul de Facebook al cercului de lectură „Căutătorii de vise” va găzdui în continuare experiențele noastre literare, precum și ale altor colegi care vor să participe povestindu-ne din clasele dumnealor sau contribuind cu descoperiri despre ceea ce îi bucură pe copii din domeniul literaturii pentru copii. 

Așa cum am spus și în descrierea grupului, invit aici pe cei care doresc să (re)citim literatură pentru copii; să găsim idei de a prezenta copiilor, într-un mod original și autentic, cele mai interesante lecturi; să descoperim modalități inovatoare de scriere creativă; să ne lăsăm inspirați de modele de scriitori/ cititori/ ilustratori; să ne informăm despre publicațiile pentru copii; să aflăm ultimele conexiuni ale altor domenii cu literatura pentru copii, cum ar fi neuroștiințele.

 

Putem forma o comunitate virtuală care să ne inspire, să ne permită să ne exprimăm din perspectivele celor trei categorii de urmăritori ai grupului: copii, profesori și părinți, în ideea unei profunde înțelegeri a puterii pe care o are povestea pentru creșterea fiecăruia dintre noi.  

Oana Petrovici pentru Bunatate.ro
75/#100denume
Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.