Capitolul 1 Jertfa pentru creaţie de la Argeş la Olt

Toţi elevii scriu cu lacrimi în ochi o astfel de compunere, cu gândul la anii frumoşi petrecuţi în joc, învăţare şi cântec alături de buna învăţătoare şi cu teama universului necunoscut al gimnaziului. Eu scriu acum o temă grea, pentru că este ultimul rămas bun de la distinsa noastră învăţătoare Elena Marioara STOICA, a cărei activitate profesională a început în Olt şi s-a încheiat la Şcoala Gimnazială Colibaşi Argeş.

 

În timpul când tânăra învăţătoare Elena Teodreci din Piscani începea cariera didactică şi îşi întemeia o familie alaturi de profesorul de matematică Mircea STOICA, într-un sat din Olt, destinul i-a pecetluit tot viitorul cu jerfa pierderii celui de-al doilea dintre copii, un băieţel,despre care doamna învăţătoare povestea că l-a purtat în braţe lungul drum de la spital spre casă vorbindu-i, neştiind că deja nu îl mai avea în viaţă. Câtă durere a lăsat în satul oltean tânăra dăscăliţă atunci când s-a despărţit de micuţul dăruit pentru totdeauna comunităţii căreia i-a învăţat copiii în timpurile grele ale instaurării comunismului! Toată viaţa în colţul zâmbetului a rămas această urmă de tristeţe şi în puţinele confesiuni, lacrimile curăţau durerea micii jertfe lăsate atunci pe treptele devenirii neobositei învăţătoare Marioara Stoica, până la pensionare. Cu neîntâmplătoare rădăcini mitice, jertfind liniştea tinereţii, a educat şi a obţinut rezultate remarcabile cu multe generaţii de elevi ale Şcolii Colibaşi.

Capitolul 2 Învăţătoarea mea

Ştiam cu mai bine de un an înainte de a merge la şcoală că voi avea învăţătoare pe doamna STOICA. Atunci foloseam la şcoală apelativul „tovarăşa”, dar în familii, pe stradă, doamnele învăţătoare erau „doamne” . Chiar aşa erau: doamnele noastre. Am cunoscut-o întâmplător şi am ştiut de la început că este un om care va face OM din mine şi din fiecare dintre colegii mei. Aşa a fost.

 

Ajunşi la şcoală, ne-a primit cu bândeţe, dar am fost siguri că vom fi sub o „mână de fier”. Şi zilele s-au scurs. Îmi amintesc cu drag de nelipsitele momente când elevii aşteaptă venirea doamnei. De-a lungul coridorului lung apărea doamna noastră, alături de doamna Ciușu, de doamna Șerbănescu, cu o mândrie izvorâtă din respectul demnităţii de a educa, nu din infatuare sau din aroganţă. Dacă dumneaei era CINEVA şi noi cei care ieşeam din mâna dumneaei trebuia să devenim Cineva!

 

Toţi elevii scriu în astfel de compuneri că învăţătoarea este ca o a doua mamă. Nu e o simplă metaforă, ci pentru noi a fost realitatea în care am crescut. Ne certa când nu ne ridicam la adevărata valoare şi pe cei care învăţam , dar şi pe cei care nu iubeau cartea si toţi am devenit oameni mari, muncitori, cu familii, cu rost.

Pentru că aşa ne-a crescut doamna STOICA: în spiritul muncii, adevărului şi al respectului. De amintirea doamnei învăţătoare se leagă prima excursie cu trenul la Goleşti, activităţi frumoase şi interesante specifice vârstei în care am dezvoltat abilităţi artistice şi sociale, ne-a imprimat pecetea responsabilităţii faţă de propria noastră creştere.

Multe alte imagini cu lectura textelor, cu rezolvarea problemelor, cu harta la geografie şi istorie cu ore de desen şi cusături, cu ștergătoare din foi de porumb, cu cântece şi poezii, explicaţii pe care le imitam acasă sub privirile bunicilor care spuneau cu uşoară reţinere „asta e doamna Marioara întreagă”, se perindă în acest film trist al finalului pământesc al învăţătoarei mele căreia alături de alte eleve ale şcolii i-am dus visul mai departe şi am devenit dăscăliţă.

 

Dar una care revine an de an este imaginea zilei de 1 Martie când toţi puneam cu drag pe halatul albastru (uniforma impusă de regimul comunist) mărţisoare. Îmi era atât de dragă cu pieptul plin de gărgăriţe, ghiocei, potcoave, trifoi, coşari, flori şi păsări! Aşa căutau minţile noastre simboluri, cunoscând lumea în detaliu şi respectându-ne învăţătoarea care părea un comandant de război cu decoraţii primite pentru victoria rezultatelor noastre.

 

Îşi dorea să crească elevi care să iubească performanţa şi nu a stat deoparte când, la şcoala vecină, Mioveni, erau concursuri sau cercuri susţinute chiar de fiica şi ginerele doamnei învăţătoare, Florian şi Daniela Maria Berechet, care desluşeau cele mai dificile probleme, pentru că voia să aibă elevi pregătiţi pentru a duce mai departe cu mândrie numele Şcolii Colibaşi. Şi aşa a fost. Ca mine au fost mulţi înainte, dar mulţi şi după. Toţi am purtat amprenta dârzeniei lucrului făcut cu responsabilitate, imprimată de învățătoarea noastră.

 

Capitolul 3 Moartea ca un vis

Cât de mare şi cât şi de bun a fost sufletul bunei noastre învăţătoare Elena Marioara STOICA, încât i-a fost îngăduită o ultimă performanţă didactică, transformarea morţii în vis… Un vis venit la răsăritul soarelui, la începutul zilei care au purtat-o spre Lumina cea Adevărată după săptămâna luminată, după Sfintele Sărbători Pascale, petrecute în tihna familiei cu bucuria copiilor, nepoţilor şi a strănepoatei în jurul mesei pascale.

 

Cât curaj al firii celei care a suferit şi a dăruit bucăţele de suflet sutelor de copii pe care care Dumnezeu i-a încredinţat spre lumina cunoştinţei, a fost în inima doamnei învăţătoare Elena Marioara STOICA atunci când a decis că e momentul marii călătorii, cea fără întoarcere,  şi a încetat să mai bată trecând uşor prin vis către ceruri.

Multă şi nemăsurată a fost dragostea faţă de şcoală şi faţă de copii, dar a cedat tentaţiei de a-şi dori să fie înconjurată de oameni mulţi şi a plecat în timpul crizei, aratându-ne pentru ultima dată că regulile sunt reguli şi le respectăm, că suntem puţini la catafalc, dar suntem suficient cât să o înconjurăm cu infinit respect şi sinceră recunoştinţă.

 

Cât de frumos i-a pregătit Bunul Dumnezeu chemarea, încât i-a îngăduit parcurgerea zilelor de primăvară, pregatirea grădinii ca și când va culege și roadele, pentru că, după pensionare aici a fost liniștea vârstei a treia pentru buna mea învățătoare.

 

Și cât de dumnezeiesc i-au întins îngerii mâna pregătind bagajul călătoriei cerești cu ore de povestit și de împăcare sufletească, cu mișcare până în ultima zi fără să aibă teamă că îi va fi aproape ultima chemare! Toate i-au fost plata bunătății și răbdării.

 

Aşa că astăzi am rezolvat cea mai tristă temă, despărţindu-mă de doamna a cărei personalitate a fost model şi mi-a dat exemplul cel bun în devenirea mea.

 

Cu sincere mulţumiri, spun cu tristeţe, rămas bun, pentru totdeauna, doamnă învăţătoare!

Adriana Hoaghea

72/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Adriana Hoaghea este profesoară de limba și literatura română. Lucrează la Școala „George Topîrceanu” din Mioveni (Argeș) și la Asociația Inițiativele Voluntarilor „FOR” Mioveni