Toată viața mea mi-a plăcut să ascult poveștile oamenilor, să dezleg gestul ritual sau senzațional din mrejele poveștii. Mama îmi povestea din viața ei: cum a plecat din sat la 17 ani, făcuse doar patru clase primare – dar ce clase! Știa tabla înmulțirii și a împărțirii mai bine ca mine, citea extraordinar de frumos, știa versuri din Eminescu, și din Coșbuc era preferatul ei! Știa istorie și geografie. Mi-a povestit de foametea din 1947. De loc fiind dintr-un sat din județul Botoșani, mi-a spus că au fost luați copiii și trimiși cu trenurile în Ardeal și, lucru de mirare pentru mine, părinții i-au lăsat. Dac n-aveam ce mânca acasă! Mi-au dat lacrimile, când mi-a povestit că ajunși în Botoșani, înainte de a fi urcați în trenuri, au fost duși la o cantină unde li s-a servit ceai cald cu pâine. Cică pâinea era după pofta inimii, pe masă, în bucăți mari. Au mâncat pe săturate și, când au plecat, la ușă, erau oameni cu saci care au adunat bucățile pe care copiii și le băgaseră în sân, spunându-le: Nu-i nevoie să faceți provizii pentru că n-o să mai suferiți de foame! Regretul ei cel mare era că nu mai ținea minte în ce localitate a fost trimisă, la ce familie, pentru a le mulțumi peste ani. Povestea că era o familie de sași care au tratat-o foarte frumos, au avut grijă de ea, iar ea lucra ce putea prin gospodărie.
Plecată de acasă la 17 ani, și-a continuat școala mai târziu, la fără frecvență, având șapte clase. A făcut un curs la București de bucătar-dietetician și a pierdut legătura cu satul natal. Eu tânjeam după o copilărie la sat, dar n-am avut parte de ea, pentru că tatăl meu nu-i dădea voie să meargă acasă. A trebuit să divorțeze ei, pentru ca eu, adult, să încerc a reînnoda legăturile. Mi-am dorit ca fetele mele să meargă desculțe, să vadă vaca și orătăniile, să se cațere în pomi, să aducă apă de la fântână.
De toate acestea ne-am bucurat în casa părintească a mamei, casă îngrijită de mătușa Marița. Vreți să știți cum era mătușa Marița?
Parcă era direct coborâtă din poveștile lui Creangă: rotofeie, cu fața veșnic îmbujorată și cu o vorbă… Fa, nu mânca atâtea prune că ai să te uiți pe gura cămeșii și ai să zici: „Fugiți călcâie!” Puterea ei de muncă mi se părea ieșită din comun, toată ziua era în grădină – am cunoscut-o mai bine, mai ales după ce a ieșit la pensie de la cooperativă: Ce să fac, dacă nu pot sta! Eu ziceam: Hai, tanti Marița, și ne povestește cum a fost cu rușii. Din poveștile ei, rușii când au intrat în țară, erau cu băutura și cu datul iama prin gospodăriile oamenilor. Marița, tânără, născută în 1928, deci avea 16 ani, subțire, cu ochii verzi, a fost văzută de un soldat care intrase după o găină. Acela, când a văzut-o, a făcut ochii mari, și i-a zis în rusește: „Stai!” Ea, nimic, pe fugă, pe gârlă în jos, de unde nu a venit în casă decât a doua zi.
Pentru mine lucru de mirare era să văd cum a rămas în amintirea lor acel timp: războiul, foametea, cooperativizarea. Au avut pământ pe care l-au dat la Colectivă. Neavând acte pentru tot, după Revoluție nu l-au mai putut revendica. Oamenii care au trăit cândva nu mai trăiau, alții n-aveau interes să recunoască. De la pământ încă se mai ceartă lumea, mai ales bătrânii, chiar dacă au copiii plecați la oraș și lor le este foarte greu să-l mai lucreze.
Alt lucru de mirare pentru mine, ca orășean, este grădina – tot spațiul acela din care se culeg păpușoi, ardei, roșii, castraveți, păstăi. Pomii și vița-de-vie – pentru toate Marița se scoală de dimineață din pat și le sapă, le îngrijește, le udă. La prima vedere nu pare nimic deosebit în grădină și, totuși, câte ascunde!
Cum nimic deosebit nu pare pe uliță și prin curțile oamenilor. Și deodată auzi zgomote, fie de păsări – A dat dihoru, fa!, fie de pregătiri pentru nuntă. În cuptoare mari, mari, se făceau pâini și cozonaci. Păcat că și la sat se aduce acum pâine de la oraș: era obiceiul ca o dată pe săptămână să se coacă la vreo leliță din sat. Aceea nu avea trebuință să umple un cuptor întreg. De aceea, chema și vecinele, și neamurile să coacă la ea, rămânând ca data următoare să se coacă la alta. Era prilej de tras cu ochiul în tăvile altora și de observat care e mai gospodină.
Era distracție mare să o aud pe Marița povestind, după ce venea de pe la vreun praznic. Asta o observasem de copil – obiceiul celor mari de a depăna amintiri și de a da în râs, povestind despre cel dus în cele veșnice – și nu eram deloc de acord cu asta, mi se părea că se întinează memoria celui plecat. Până am înțeles că erau forme de a se opune morții – zisul și râsul erau la îndemâna tuturor.
Mi-a povestit Marița și despre clacă – citisem prin cărți, nu credeam că mai există obiceiul acesta. S-a dus la un nene, nu mai știu care, să-l ajute la prășit. Veniseră și alții, gospodarul pregătise mâncare și băutură, și, până seara, toată munca a fost gata.
Toate poveștile pe care le-am ascultat mi-au lăsat convingerea că asemenea timpuri nu mai trăim, la sat au apărut televizoarele – nu râdeam cu Marița că toată suflarea intră în casă să vadă Iubiri amăgitoare sau altă telenovelă!?, există mai multe chioșcuri (ei le spun butice!), unii nu mai pun roșii și ardei, spunând că e mai ieftin să se ducă în târg și să cumpere. De asemenea, cumpără nu doar pâinea, ci și destul de multe legume. Copiii dorm până la amiaza și nu mai participă la muncă în grădină, spunând că au de învățat. Părinții vor să-i vadă domni la oraș.
Am sunat-o pe Marița mea să-i aud glasul. Am vorbit tare, să fiu sigură că mă aude: Ce faci, tanti Marița? Cum o duci cu sănătatea? Mi-a răspuns: Am ritualul meu: dimineața, iau o gură de agheasmă, o gură de țuică și pastilele de inimă! Am râs și i-am urat să o ducă cât mai mult cu ritualul acesta, amintindu-mi paradisul care e acolo, cu florile de regina-nopții care mă îmbiau cu parfumul lor, cu ploaia de stele pe care numai acolo o văd, cu căsuța pitică, cu șopronul în care vara ducem masa să putem sta la povești pe săturate.
Pentru toate astea suport drumul destul de lung din inima țării, comentariile uneia din fete care nu-i de acord cu lipsa de confort și pe care mă zdrobesc să o fac să înțeleagă că astfel de oameni nu mai sunt, că avem fericirea să o avem pe Marița, în timp ce mama nu mai e aici, însă o simt și am credința că-mi zâmbește.
Violeta Daniela Nedelcu
Violeta Daniela Nedelcu este profesoară de limba română și creatoarea comunității Inspirație pentru școală.
