Apar, în ultima vreme, tot mai multe mărturii ale doctorilor care îngrijesc bolnavii de COVID-19. Recent, medicul militar Mihai Alexandru Mărginean, detașat din Cluj la Suceava, a povestit despre realitatea dintr-o secție de spital cu asemenea suferinzi. La foarte scurtă vreme a fost diagnosticat el însuși cu această boală.
Iată mesajul său – din care voi citi câteva fragmente.
*
„Eu sunt anestezist, medic militar și acum vă scriu din Suceava. Pentru cine scriu? În primul rând pentru mine, ca nu cumva să uit vreodată ceea ce simt acum. Și în al doilea rând, pentru colegii mei anesteziști. Și în al treilea rând pentru voi toți! (…)
[Când am plecat la Suceava], mi-am pus în bagaj toate șosetele – nu aveam de gând să pierd timpul spălând și uscând rufe. Și – cel mai important – mi-am luat cărțile. Sentimentul era că plec la un examen din sesiune, dar la care nu are ce să-mi pice și să nu știu.
La fel ca și ceilalți colegi ai mei, în ultimele săptămâni am studiat materialele publicate despre COVID-19. Tacticos, am pus piesele cap la cap – ca un puzzle. Totul se potrivea. În mintea mea misiunea era clară, pașii stabiliți. Știam dinainte toate mișcările adversarului, îl studiasem avid, nu avea niciun as în mânecă.
Frumusețea planului meu era atât de îmbătătoare, încât chiar și eu m-am îndrăgostit de el. Pe drum, le-am explicat și colegilor ce au de făcut. Eram o echipa tactică, iar eu îmi asumasem rolul de a conduce sesiunea de briefing.
Cu toate aceste referințe militare evidente, eu încă nu știam că nu mergem la examen – ci la RĂZBOI.”
Ajuns la fața locului, medicul anestezist Mihai Alexandru Mărginean dă piept cu realitatea: „O altă realitate, nu cea proiectată de mine în camera mea de comandă, înconjurat de cărțile mele” – explică el.
Dar CUM arăta această realitate?
„Sunt aproape 30 de pacienți în jurul meu. Unii intuiesc rolul meu și încep să ridice mâinile disperate spre mine și strigă. (…) Dar cuvintele le rămân în gât. Mă uit în sus spre monitoare și văd că saturațiile lor sunt 55-60%. Apoi mă uit mai sus…spre Dumnezeu și dintr-odată mi-este dat să înțeleg. Aici e RĂZBOI!
Unul lângă altul, conectați la un fel de oxigen ce nu pare suficient niciodată.
Unii pe spate alții pe burtă.
Pe unele fețe – resemnare, pe altele – disperare. (…)
Am avut nevoie de multă putere de procesare să mă conving că nu sunt înconjurat de strigoi, nici de zombie (…), ci de niște umbre în care viața atârnă ca o picătură de rouă pe un fir de iarbă.”
La un moment dat, doctorul este chemat să rezolve o urgență. Găsește un pacient în iminență de stop respirator, dar care nu renunțase să lupte pentru viață. Văzându-l pe medic, bolnavul se liniștește, îi spune că nu poate respira și îl roagă să fac ceva, orice, că el nu mai vrea să trăiască așa. Mai bine să moară.
Aparatura veche, lipsa unor instrumente aflate la îndemână îi îngreunează medicului efortul salvator. Totuși, acesta îl stabilizează pe pacient și îl lasă în viață. Dar omul moare a doua zi.
„Ceea ce s-a întâmplat aici, în Suceava, se putea întâmplă oriunde” – avertizează medicul Mihai Alexandru Mărginean.
În plus, e posibil ca acest război să nu fie câștigat de niciun sistem medical! De ce?
„Pentru că au pornit cu toții așa că mine, încrezători, vanitoși; acea vanitate a savantului care știe că înțelege și înțelege că știe pentru că EL a muncit, și a învățat, și a mângâiat ventilatoare toată viață. Dar – adaugă doctorul Mărginean – nici măcar nu suntem în situația în care am subestimat acest virus. El s-a prezentat așa cum este: nu ne-a ascuns nimic niciodată, nu a recurs la război asimetric, nu ne-a hăituit pe străzi, astfel încât noi să nu putem să ne ascundem. Ci dimpotrivă, NOI am năvălit pe străzi să-i arătam noi lui.
Nu pe el l-am subestimat, ci mai degrabă ne-am supraevaluat pe noi înșine. (…)
Acum toți cei decedați sunt doar numere. Va veni clipa când vor fi NUME. Vom avea cu toții pierderi. Veți dori un umăr pe care să plângeți, dar nu îl veți găsi – pentru că toți vor avea pe cineva de plâns. (…)
Rugați-vă! Dacă nu lui Dumnezeu, atunci unui dumnezeu. Recunoașteți că am fost înfrânți căci ăsta e primul pas spre victorie.”
Pentru că „Dacă nu ne smerim, vom pierde acest război!”
*
Smerenia și rugăciunea. „Arme” pe care toți le avem la îndemână oricând. Mai ales acum când în jurul nostru unele întâmplări dramatice ne izbesc cu toată brutalitatea. Mai avem și nădejdea. Grija față de ceilalți. Simțul datoriei. Curajul de a ne asuma propriile frici. Puterea de a le depăși. Le găsim pe toate în scrisoarea medicului anestezist Mihai Alexandru Mărginean – o mărturie despre curajul de a-ți recunoaște limitele.
Ascultați varianta audio a acestei #povestidecuraj AICI sau pe YouTube:
În această perioadă în care #FacemBineleAcasa, vă invit să vă alăturați proiectului #povestidecuraj, desfășurat în colaborare cu Asociația România pentru Viață.
Dacă știți o poveste de curaj trăită sau citită, dăruiți-o și altora!
O așteptăm la adresa contact@faptepentruviata.ro.
O vom publica pe site-ul faptepentruviata.ro.
Unele povești vor fi înregistrate audio.
Avem nevoie de povești de curaj, pentru a face astăzi fapte de curaj.
Ioana Revnic și România pentru Viață
Citiți textul integral al medicului militar – AICI
