Toamna anului 2008.
Penitenciarul nr. 16 Pruncu, din Chişinău.
Părintele Viorel Cojocaru era acolo preot voluntar, ceea ce însemna că – săptămânal – ajungea la penitenciar pentru a face slujbe.
Printre cei închiși se afla și Zamfira o țigancă frumoasă și cu o oarecare autoritate printre deținuți. Avea în jur de 36 de ani. De la 16 ani era condamnată pentru ucidere: îşi omorâse copilul și făcuse multe alte infracțiuni.
Într-o zi, Zamfira decide să participe la slujba ținută în închisoare. Dar, în loc să asculte cu evlavie rugăciunile, deranjează, bătându-și joc de rânduiala bisericească.
După ce se încheie slujba, părintele Viorel îi spovedește pe toţi, cu excepția Zamfirei. Când o întreabă dacă se spovedește, tânăra îi răspunde: „Nu, nu mă spovedesc – că dacă mă spovedesc, Părinte, ţi se topeşte părul din nas!”
„Şi de ce-ai venit la biserică, dacă nu te spovedeşti, nu te rogi, nu asculţi slujba?” – a continuat preotul. „Am venit să văd cât de frumos eşti!” a adăugat Zamfira.
Peste două săptămâni, părintele urmează să împărtășească o femeie care era colegă de celulă cu Zamfira. Cu o seară înainte, îi amintește să se pregătească, citind rugăciunile potrivite. Pentru aceasta, îi trimite un Ceaslov. Spre surprinderea tuturor, Zamfira cere și ea o carte duhovnicească. Primește o Psaltire. Toată noaptea Zamfira citește și plânge. A doua zi, merge la slujbă unde, de această dată, se comportă impecabil.
Părintele Viorel Cojocaru își amintește:
„După ce i-am spovedit pe toţi, mă îndrept către Zamfira. Stătea îngenuncheată într-un colţ – se vedea că era plânsă;nici un cuvânt nu scosese, absolut nimic. Şi o întreb: «Zamfira, te spovedeşti?» «Da, mă spovedesc, Părinte – dar nu mă spovedesc aşa, ca toată lumea,eu în alt fel vreau să mă spovedesc».
Îi zic: «Spune-mi cum vrei.»
«Uite, eu vreau să mă spovedesc cu voce tare şi cu faţa către toţi». (…)
S-a întors cu spatele către altar şi cu faţa spre toţi condamnaţii, şi-a început să se spovedească public. S-a spovedit vreo 45 de minute. La fiecare păcat plângea, făcea câte o închinăciune, zicând: «Rog să fiu iertată… »”
Mai departe preotul trebuie să decidă dacă o împărtășește sau nu. Dacă ar fi respectat canoanele, vreo 300 de ani ar fi trebuit să o oprească de la împărtășanie. În cele din urmă, gândindu-se ce-ar face Hristos într-o situație asemănătoare, decide să îi dea Sfintele Taine, rugându-se „Doamne, dacă o împărtăşesc cu nevrednicie, dă-mi mie păcatul, să-l duc eu”.
„După ce am împărtăşit-o” – mărturisește preotul, „dânsa radia de bucurie. Cânta Aliluia, era într-o stare rar întâlnită chiar şi printre creştinii ce trăiesc în libertate.”
Seara, preotul primește vestea că Zamfira a murit. Se întoarce la penitenciar și află ce s-a întâmplat: „Părinte” – spune o femeie care locuia în aceeași celulă cu Zamfira, „era foarte bucuroasă că s-a împărtăşit. Tot timpul Îl lăuda pe Dumnezeu, se ruga la Dumnezeu, îmi vorbea de Dumnezeu, de pocăinţă şi de credinţă, de dragoste, îşi plângea păcatele – şi ajunge aşa, pe la vreo 8 seara, şi zice: «Eu mă simt rău, nu mă simt bine, am ceva, o boală». Şi a mers la baie, s-a spălat bine, s-a îmbrăcat în hainele cele mai curate şi a spus: «Eu am să mor acum – daţi-mi o lumânare, ceva». I-au adus din biserică o lumânare, iar ea s-a întors cu faţa spre perete şi aşa a murit!”
Nimeni din închisoare nu a putut explica de ce a murit Zamfira. Părintele Viorel crede că întâmplarea aceasta arată că „Dumnezeu pe fiecare îl aşteaptă să se întoarcă şi, când vede că e mai aproape de El, atunci îl ia, ca să-l ia curat şi să-l pună lângă El.”
Țiganca Zamfira este, așa cum spune preotul Viorel Cojocaru, un „chip al pocăinței noastre”. La fel ca Sf. Cuvioasă Maria Egipteanca, pe care o pomenim atât în 1 aprilie, cât și în această duminică. Spovedania sfintei o află oricine îi citește viața.
*
Astăzi, creștinii nu se spovedesc public, Biserica rânduind spovedania doar către duhovnic. Dar astfel de întâmplări arată un soi de curaj pe care trebuie să îl avem fiecare.
În fața lui Dumnezeu – să avem curajul să arătăm cu adevărat cine suntem, pentru ca și în fața oamenilor să avem acest curaj. Iar când va fi vorba să facem un bine care presupune riscuri, să avem curajul să îl facem.
Povestea poate fi ascultată AICI sau pe You Tube:
*
În această perioadă în care #FacemBineleAcasa, vă invit să vă alăturați proiectului Povești de curaj, desfășurat în colaborare cu Asociația România pentru Viață.
Dacă știți o poveste de curaj trăită sau citită, dăruiți-o și altora!
O așteptăm la adresa contact@faptepentruviata.ro.
O vom publica pe site-ul faptepentruviata.ro.
Unele povești vor fi înregistrate audio.
Avem nevoie de povești de curaj, pentru a face astăzi fapte de curaj.
Ioana Revnic și România pentru viață
Adaptare după articolul Țiganca Zamfira, chip al pocăinței noastre,
publicat în Familia Ortodoxă, nr. 39, aprilie 2
Foto: Sfânta Maria Egipteanca, icoană realizată de Elena Murariu
