[fsn_row][fsn_column width=”12″][fsn_text]

Ieșisem de nevoie din casă, bine camuflată în geaca mea lungă și neagră. Cu gluga trasă până peste ochi. Nemachiată. Cu părul nespălat de două zile. Trebuia să fac niște cumpărături de sărbători. Îmi propusesem ca, în maximum o jumătate de oră, să mă întorc acasă. Ultimul lucru pe care mi-l doream era să stau de vorbă cu cineva. Dar într-un fel, eram liniștită: puțină lume din orașul meu mă cunoaște. Sau mă mai REcunoaște. Nu mai sunt de multă vreme fătuca aceea care s-a dus la liceu în alt oraș, apoi la facultate, apoi cine știe unde, cu serviciul… Profitam de ipostaza de plimbăreață incognito, ca să cuget liniștită la câteva din marile probleme ale vieții: anul care vine trebuie să rezolv niște chestiuni birocratice, multe și foarte enervante; aș plăti – în rate – pe cineva, să se ocupe de ele; de unde scot bani pentru așa ceva?; îmi trebuie un laptop nou; am de terminat o carte serioasă și nu pot să scriu – nu mă duce capul; mi-e dor să scriu și altceva, nu doar recenzii și prefețe; am obosit; iar am avut o discuție în contradictoriu acasă. Mi-am dat seama că puțini mă iau în serios. Și mai puțini ascultă, până la capăt, ce le zic.

Lătratul maidanezului care, de o bună bucată de vreme se ținea după mine, m-a mai adus cu picioarele pe pământ. Am șuierat înspre el un „Marș!” (cred eu) convingător. Apoi aproape că am luat-o la fugă. La colțul străzii, doi cerșetori mi-au cerut 50 de bani. Nu le-am dat.

Atunci am observat-o pe ea. La început, am crezut că era împreună cu cei doi pe care tocmai îi mințisem că n-am niciun leu. Lângă ea stătea un băiat: după înălțime, nu părea să aibă mai mult de 16 ani. Am realizat că ieșiseră din scara unui bloc și se opriseră în mijlocul drumului. Femeia se uita țintă în direcția mea. Făcea apoi câțiva pași, ca și cum ar fi urmat să-și vadă de-ale ei. Apoi se întorcea din nou înspre mine. Dădea să îmi vină în întâmpinare. După alți doi-trei pași, se oprea, așteptându-mă.  

„Vrea să îmi ceară și ea ceva”, mi-am zis și era gata-gata să o iau prin altă parte, ca să nu o întâlnesc. Dar, pe măsură ce mă apropiam, îmi dădeam seama că o cunosc foarte bine: era chiar fosta mea colegă din școala generală. Vandana! Avea lacrimi în ochi, când i-am zis pe nume. A aruncat tot ce-avea în mâini și m-a îmbrățișat. Atunci am început să plâng. De bucurie. Dar mai mult de rușine, pentru gândurile mele de dinainte.

Ne reîntâlneam acum după vreo 30 de ani. Sau mai mulți. Ei nu-i venea să creadă că o recunosc și că stăm de vorbă. Îmi spunea mai mult dumneavoastră, decât tu

Despre ea am aflat că mătură scări. Că nu întotdeauna își primește banii la timp, când bate pe la ușile oamenilor la sfârșit de lună. Că băiatul care era cu ea are 27 de ani și e surdo-mut: „Uită-te cum arată, parcă-i de 17 ani, îl port cu mine păstă tăt, îi cuminte, face ce-i zâc. Îi tare harnic.”

Nu a reușit să obțină un ajutor de la stat pentru el, cu tot handicapul de gradul I pe care îl are copilul. Dacă n-a învățat la școală – mi-a explicat – n-a știut CUM să facă actele pentru banii care i se cuvin. „N-ar fi nu știu ce, dar tăt ar fi ceva…”

Se descurcă cum poate. Între timp, s-a botezat. Mai mătură și în biserică, la penticostalii ei, nu numai în blocuri. Oricum, îi mulțumește lui Dumnezeu că i-a dat copilul și că are de lucru. Eu am copii? Nu! Atunci, o să se roage „la Dumnezău” să am. I-am explicat că nu sunt măritată, deci nu e o idee bună să negocieze – în condițiile date – probema posibililor mei urmași. S-a mirat un pic când a auzit că n-am bărbat. Apoi, instantaneu a tras următoarea concluzie: „Știe Dumnezău de ce ești așe, oricum, nu țî-î rău deloc”.

Atunci, o să se roage, pur și simplu. E absolut sigură că Dumnezeu e magic, că o iubește și că El ascultă tot ce-i zicem. Dumnezeu e ceva atât de bun, că nici nu-mi pot imagina.

După aceea, m-a îmbrățișat din nou. A ridicat de jos mătura plus papornițele pe care le aruncase alandala, când m-a luat în brațe prima dată.  M-a mai întrebat ceva de mami și de fratele meu. Știa că tati a murit. Am făcut schimb de numere de telefon. Și-a cerut iertare că nu mai poate sta de vorbă. Trebuia să plece la lucru. Voia să termine de măturat scările din blocul lângă care ne aflam. Ca să ajungă mai iute acasă. Are de făcut mâncare, de sărbători.  

„Stai liniștită. O să te pun înaintea lui Dumnezău, în rugăciuni. Că EL ascultă de noi cel mai mult pe lumea asta…” mi-a strigat, înainte de a intra să măture următoarea scară de bloc. „Să ai sărbători fericite!

La mulți ani!”

 

Ioana REVNIC

[/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]