[fsn_row][fsn_column width=”12″ column_style=”light”][fsn_text]

”Momentul Aha! Deci așa se face!”.
Vorbeam ieri cu doamna doctor despre cum a învățat dumneaei să facă examinarea pediatrică de la o colegă, nu de la vreun curs, în facultate. Se temea că nu înțelege imediat diagnosticul. Și a văzut, la un moment dat, într-o gardă, cum făcea o colegă mai mare – o lua încet, de la observarea tegumentelor, încet, la rând, fără să aplice îndată un diagnostic, încercând să prindă tot, ca într-un inventar minuțios (nu e un pleonasm, da?!). Nu te repezi la copil, ai răbdare, observi.

Și m-am gândit că nici pe mine nu m-a învățat facultatea cum să predau. Am văzut mai întâi la mama – am văzut și la alți colegi, ulterior, unii mai în vârstă, alții mai tineri, văd și acum, sunt numai ochi și urechi, chiar da. Mama a fost 22 de ani învățătoare într-o școală de țară. Avea, la un moment dat, și clase la simultan, ceea ce, de acasă, mi se părea imposibil. Acolo, în clasa ei, devenea posibil.

Mama venea la școală cu noaptea-n cap (făcea naveta, cu ce găsea până la Vernești și, de multe ori, 3 km pe jos), avea grijă să fie cald, focul se făcea în sobe imense care se încălzeau greu, se asigura că e curat, că podelele sunt date cu motorină și miros frumos (!), apoi verifica ghivecele de flori și dădea perdelele la o parte, să intre lumina; veneau copiii, unii voiau covrigi și mere, aduceau ei, aducea și mama, geanta ei era tot timpul plină de firimituri. În clasă era cam ca în bucătărie – cald, familiar, simplu și nu-ți lipsea nimic. Cred că nu era lucru de care să fi avut nevoie și pe care să nu-l găsești acolo. Dulapurile erau pline de ață, ace, lipici, caiete de rezervă, cerneală, cretă, planșe, ceșcuțe și chiar un ibric de cafea, farfurioare cu grâu pus la încolțit de Sf.Andrei…

Apoi, începeau orele. Se așeza în bancă, alături de ei. dacă le era frig, că unii erau sărăcuți, veneau cu ce se găsea pe acasă, mama le ducea hăinuțe de la noi și le dădea ceremonios, ca pe un mare dar, iar ei se bucurau tare mult, nu era ca și cum le dădea de bodaproste – la fel era cu încălțămintea – of, cât se puteau bucura unii pentru o pereche de cizmulițe puțin julite la vârf! Nu toți copiii erau așa sărmani, unii aveau de toate, erau pamponați, aveau uniforme curate, călcate bine, erau ca cei de la oraș.

(Elena Nicolae – prima din stânga, alături de două colege)

Mama se așeza, așadar, cu ei în bancă, de multe ori, și le arăta: uite așa ții creionul. Nu ține mâna strâns, desfă degetele, hai, ușor, nu te ține de creion, el se ține de tine, stai liniștit, ia să vezi… și râdea cu ei, mici așa cum erau. La Nișcov nu am auzit-o pe mama ridicând vocea. Copiii erau puțini, cuminți, mielușei veseli, veneau cu drag la școală. I-am văzut și la serbare, pe o scenă a Căminului Cultural – era frig, praf, urât, doar copiii erau luminoși acolo. I-am văzut la cor, pe vremea când se mergea voluntar-obligatoriu (câte sunt la fel și azi, voluntar-obligatorii!) la Cântarea României.

Mama ne lua cu ea din simplul motiv că nu avea cu cine să ne lase acasă.

Dar cred că își dorea (nu a spus asta niciodată) să vedem și noi ce face ea, unde e, cum se ajunge acolo. Bun, și noi o țineam langa cu ”Ia-mă și pe mineee… la școalăăă!”. În plus, și acasă era la fel, adică reușea să ne fascineze cu ce făcea ea și voiam să facem și noi, de la curățatul cartofilor, la făcut de teme sau pregătit poezii&cântecele pentru serbare – avea caiețele cu texte speciale, pe margine apărea cu roșu numele copilului care urma să recite sau să cânte. wow! și ne făceam și noi astfel de caiețele.

Deci eu nu am văzut la mama trufia, nici mândria asta găunoasă că tu ești sus, undeva, coborât din cer cu hârzobul, iar ceilalți sunt jos, vai de capul lor. Eu am văzut, neexprimată în cuvinte, încrederea insuflată copilului – nu-i nimic că nu știi acum, o să știi, hai să mai încercăm, sunt aici, te ajut eu, vezi ce ușor e?, ai reușit, ce bine! vrei să mai facem exerciții… aha! deci ai înțeles, așa se face!

Mai târziu, când am putut vorbi amândouă despre cum e să predai, mi-am dat seama că mama nu credea despre ea că e minunată. Nu zicea despre ea că e mai cu moț decât colegele ei, puține, de altfel.

Își lăuda, de exemplu, directoarea (a stat puțin, a plecat în Franța), o domnișoară de franceză, delicată și nepricepută la nimic în afară de cărți și drăgălășenie. Nu-și dădea importanță, nu avea ifose de mare pedagog. Nici eu, pe vremea aceea nu mă gândeam să o apreciez pe mama pentru ce făcea. Nu ne spuneam cuvinte de laudă. Vorbeam firesc, glumind, de multe ori, înșirând cuvinte, idei, imagini și personaje așa cum facem atunci când povestim despre ceea ce ne place. Și facem cu drag, nu că ne obligă cineva.

Îi port numele. Ea semna, oficial, înv. Nicolae Elena. Cu toate că la școală era “Ramona” și acasă “mama Coca” sau “doctorul Ciopală”, că ne făcea bine pe toți, și poate și pentru că, în tinerețe, ea medic ar fi vrut să fie.

Cu numele mamei sunt atât de multe alte povești…

Mihaela Nicolae

70/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Mihaela Nicolae este o excelentă profesoară de limba română la Colegiul Național „Mihai Eminescu“ din Buzău.

[/fsn_text][fsn_text][/fsn_text][/fsn_column][/fsn_row]