„Bine ai venit, Ilinca!” a rostit preotul înainte să înceapă slujba, privind-o pe fetița care urma să fie botezată în zi de mare sărbătoare, de Sfântul Dumitru.

Dar adevărul e că Ilinca nu a fost, de la început, bine-venită.

Când mama ei a rămas însărcinată, avea deja un băiat pe care îl creștea singură. Tatăl copilului își îndeplinea obligațiile de părinte doar la fără, fără, fără… frecvență. Și nu dădea semne că ar fi vrut să devină vreodată o prezență constantă în existența celor doi. În plus, bucățile de timp pe care le împărțea – sporadic – cu-aceștia nu aveau în ele mai nimic folositor.

Acum, în viața mamei își făcea apariția un nou prunc, al unui alt bărbat de care – sufletește – ea nu se legase prea mult. De aceea, când a aflat că urmează să aibă un al doilea copil, singurul lucru de care s-a temut a fost că nu va putea niciodată să îl iubească așa de mult cum își iubea întâiul născut.

Cu toate acestea, tânăra mamă nu s-a gândit nicio clipă să avorteze.

Însă în locul ei, s-au gândit alții. Membri ai familiei care i-au spus că această nouă sarcină e o mare dezamăgire. Pe unul îl îngrozea gândul că lumea o va bârfi, când va afla că va naște iar, deși nu-i măritată. Altul o lămurea că avortul nu e mare lucru; că mii de femei fac avort; că un avort în primele luni de sarcină oricum nu contează, deoarece ea – mama – nu omoară un copil, ci scapă de un boț de carne, de o adunătură de celule…

 

Pe această femeie hăituită de toți cei care ar fi putut să o sprijine am cunoscut-o în plină criză de sarcină. Nu mai ieșea din casă. Nu avea putere nici să se pieptene dimineața. Avea zile în care le ținea piept tuturor celor ce o încredințau că avortul este – pentru ea – cea mai bună soluție. Și zile în care era convinsă că decizia de a păstra copilul este o mare prostie. Vorbea mult. Plângea și mai mult. Se enerva din orice. Apoi se liniștea. După aceea, iar intra în panică, simțind că nu are niciun ajutor.

Eu am întâlnit-o datorită Alexandrei Nadane, fondatoare Centrului de consiliere și sprijin „Sfânta Alexandra Împărăteasa”. Au fost ore, zile, nopți, luni în care cei de la Centrul „Sânta Alexandra” și alții i-au fost alături – unii doar vorbind cu ea la  telefon, până ce Ilinca a venit pe lume.

În brațele nașei, Ilinca a plâns mult ieri, la botez. Mai tare decât ea a plâns (de bucurie? din remușcare?) doar persoana care cândva se împotrivise cel mai mult nașterii sale, temându-se de gura lumii… 

Împreună cu ele, am plâns și eu, gândindu-mă că această fetiță ar fi putut să ajungă printre deșeurile medicale ale unei clinici oarecare, alături de zeci de trupuri chiuretate.

Am plâns și amintindu-mi de teama mamei că nu o va putea iubi așa cum își iubește copilul mai mare.

Eu cred că Ilinca a fost un copil iubit din primul moment în care mama ei s-a împotrivit primului îndemn de a renunța la sarcină. Că dragostea mamei a crescut cu fiecare clipă în care i-a apărat viața: cu încredințarea că face lucrul cel bun. Cu o nebunească îndârjire.

Așa a ajuns Ilinca în brațele nașei și în apa cristelniței. Așa am ajuns să plâng când am auzit:

„Se botează roaba lui Dumnezeu…”

Ioana Revnic

26 octombrie 2019

Sursă foto pixbay.com

Citește și

Trei avorturi care nu au mai fost și trei copii care sunt – de Sf. Dimitrie, pe Colina Bucuriei

„Câți copii ai salvat de la moarte? O încurajare poate schimba totul.”