Masthead header

Ana Blandiana: „Îmi face mare plăcere să vorbesc despre şcoala mea.”

Știați că Ana Blandiana a fost elevă la Școala „Oltea Doamna ” din Oradea?

Era prima școală de fete din România, iar Ana Blandiana a absolvit-o în 1959. Dar legătura scriitoarei cu „Oltea Doamna” continuă. Ea a fost prezentă la Centenarul școlii, sărbătorind alături de elevi, profesori, părinți și foste colege de clasă 100 de ani de „Oltea Doamna”.

Cu acest prilej, Ana Blandiana a anunțat că, în fiecare an, va oferi un premiu unui elev remarcabil de la această școală.

Cum era eleva Ana Blandiana aflați din dialogul nostru.

*

Doamnă Ana Blandiana, aţi fost elevă a Şcolii „Oltea Doamna”, pe vremea când aceasta era liceu. Care era atmosfera în „Oltea Doamna”?

Depinde din ce puncte de vedere priviţi , şi ele sunt multe. Este clar că era foarte deosebită de cea de acum. Cred că cea mai mare deosebire era în primul rând faptul că eram liceu, deci era o şcoală mult mai importantă în Oradea decât este acum. De fapt, liceul nostru a fost cel care a devenit Liceul „Eminescu”, mutând-se pe strada Porţile de Fier.

Dar ceea ce este aproape exotic, privit de acum, este faptul că în cei 4 ani ai ultimelor 4 clase ale liceului, pe care le-am terminat în 1959, în toate cele 4 clase paralele, A, B, C, D, erau cel puţin câte 10 eleve grecoaice sau macedonence. În unele clase erau cam jumătate-jumătate. Este efectiv o întâmplare impresionantă şi dramatică a istoriei recente a Europei. După războiul civil din Grecia, care s-a desfăşurat între trupele regelui, ale statului grec, şi trupele armatei revoluţionare comuniste, acestea din urmă au fost înfrânte şi, retrăgându-se spre nord, spre ţările devenite comuniste, au strâns copii, pe care i-au adus să fie educaţi în socialism. Au strâns mii de copii, care întâi au fost duşi în Albania. Am convins o fostă colegă a mea, Glykeria, care locuieşte în Oradea, unde s-a căsătorit cu un român, să scrie o carte despre copilăria lor, despre ce li s-a întâmplat, şi de la ea ştiu atâtea amănunte. Au fost duşi în Albania, au fost ţinuţi acolo  în corturi câteva luni, până când s-a făcut iarnă şi când au fost suiţi la întâmplare în nişte vagoane, pe care scria numele câte unei ţări de „democraţie populară”: România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria.

Glykeria mi-a povestit ca un moment extrem de dramatic faptul că fusese luată împreună cu o soră de-a ei mai mică cu 4 ani, iar mama ei i-a spus, când au fost luate: „De-acum, tu eşti mama ei”. Aveau 5 şi 9 ani. Le-au despărţit, Glykeria a plâns, a făcut scandal şi a reuşit să nu se lase despărţită de sora ei şi să ajungă împreună în vagonul de România, unde mai întâi au fost stat într-un castel de vânătoare undeva în Ghilmeş, la nord de Sfântu Gheorghe, după care au fost aduşi la Oradea. Aici, palatul baroc, fosta abație catolică care avea sa devină mai târziu Muzeu al Ţării Crişurilor, era „Orfelinatul copiilor greci”, de unde veneau în şir în fiecare dimineaţă la noi la şcoală…

Care sunt cele mai dragi amintiri pe care le aveţi din acea perioadă?

Îmi vine să râd, pentru că este comic, cumva paradoxal. Eu am fost o elevă, cum se zice, „de nota 10”, ceea ce înseamnă automat că totul a fost de o mare banalitate. Adică nu îmi era foarte greu, învăţam cât învăţam, ştiam să răspund, în timpul orelor citeam alte cărţi pe sub bancă, cum fac toţi copiii pentru care şcoala nu e o problemă, şi în general eram cuminte. Aşa încât singurele amintiri extraordinar de plăcute sunt boacănele pe care, totuşi, le-am făcut.

Am să vă spun una dintre ele, care a avut şi o concluzie oarecum filozofică pentru mine, mi-am amintit-o de multe ori în viaţă. Era un obicei la noi, nu mai ştiu cine îl inventase: Pentru că se puneau absenţele la prima oră, apoi nu se mai uita nimeni pe prezenţă, dacă cineva nu îşi făcuse lecţiile la matematică, de exemplu, care era să zicem a doua oră, stătea în curte şi  nimeni nu observa că lipseşte. Dacă se întâmpla să fie strigată, se striga din clasă „Lipseşte!”, iar profesoara credea că eleva nu era la şcoală. Asta cât era încă vreme frumoasă. Apoi,cand s-a stricat vremea, fetele au început să stea ascunse, prin toalete, pe nu ştiu unde. Eu, care eram  responsabila clasei, am avut o idee „constructivă”. În clasa noastră aveam un foarte mare dulap şi am amenajat acel dulap cu perniţe în aşa fel încât încăpeau înăuntru şi patru eleve deodată. Avantajul era că puteau să ia notiţe  la predare.

A ţinut asta aproape două luni. Culmea este că am fost chiar eu prinsă. Lipseam de la ora de sport, unde nu îmi plăcea să merg, şi mă văzuse pe coridoare profesoara. Când s-a spus că lipsesc de la şcoală, a ştiut că nu e adevărat şi a venit furioasă în clasă, unde stăteam şi citeam. Când am auzit tocurile pe scări, m-am repezit în dulap, dar nu am reuşit să închid uşile. A ieşit un scandal enorm, bineînţeles, a rezultat că a fost ideea mea şi a fost o lungă discuţie dacă să mi se scadă sau nu nota la purtare. Până la urmă nu mi-au scăzut-o. Dar concluzia filozofică este că, începând de la acea întâmplare, eu am observat cu uimire că am devenit mult mai simpatică profesorilor, care spuneau cumva amuzat: „Doina, chiar ai fost în stare să faci asta?”. Pentru ei probabil că eu eram elevul perfect, cam plicticos, care nu face nici o boroboaţă. Faptul că făcusem una, şi încă una ieşită din comun, îmi crescuse „standardul”. Mi- a rămas în minte pentru toată viaţa concluzia că a fi mereu ireproşabil nu e chiar cea mai bună soluţie.

A existat vreun profesor care să fi fost foarte important pentru dvs.?

Bineînţeles. Profesor de limba română era Eugen Groza, care el însuşi scria proză şi care înainte să se înfiinţeze Teatrul din Oradea, cândva în anii ‘50, organizase o echipă formată din profesori care dădea spectacole cu mare succes. Şi noi, ca elevi, eram foarte admirativi  faţă de succesul pe care îl avuseseră cu O scrisoare pierdută, în care domnul profesor Groza îl juca pe Brânzovenescu, iar soţia lui pe Zoe. Domnul Groza era şi mai boem, fiind scriitor, dar şi mai curajos, fiindcă îmi amintesc că pe Beniuc l-a predat bătându-şi joc pur şi simplu de o poezie proletcultistă. După ce am terminat liceul am ajuns să îl citesc pe Beniuc care în prima tinereţe în prima lui carte, Cântece de pierzanie,  fusese un poet, dar după aceea devenise un politruc. Din şcoală,  rămăsesem cu dispretul faţă de oportunism legat de numele lui, graţie domnului Groza  care risca să-i vină cineva în inspecţie şi sa se afle cum il prezenta pe cel mai celebru scriitor oficial.

Mi-o mai amintesc pe doamna Mândru, profesoara de chimie, pe doamna Gherman, care era profesoară de latină şi era şi diriginta clasei noastre. Adevărul e că a fost o şcoală foarte bună, cu profesori formaţi înainte de război. Domnul Groza era mai tânăr, dar majoritatea profesoarelor erau, cred, mai in vârstă – nouă toţi ni se păreau bătrâni – dar, în orice caz, cu experienţă. Făcuseră facultatea înainte sau în timpul războiului. Era o şcoală serioasă.

Cum v-aţi împăcat cu matematica?

Nu eram bună la matematică. În general mă descurcam, cum se descurcă copiii deştepţi, dar nu aveam talent. Îmi plăcea să ascult, să urmăresc explicaţiile, dar nu eram în stare să le reproduc. De matematică se leagă pentru mine două întâmplări puţin comice. Una e legată de domnul profesor Musta, care nu fusese profesorul nostru, o înlocuia pe doamna profesoară Teodorescu, care născuse, ea era cea mai tânără profesoară, dovadă că la întâlnirile noastre de nu ştiu câţi ani de la terminarea liceului ea a fost ultima care a mai venit. Domnul Musta, un domn bătrân care era foarte celebru ca profesor de matematică, ne predase la analiză ceva din care eu nu îmi aminteam decât că împărţise tabla în două şi scrisese la demonstraţie: pentru cazul că X este mai mic decât 0 şi pentru cazul că X este mai mare decât 0. A doua zi m-a scos la răspuns şi mi-a cerut să refac demostraţie pentru x egal cu 5. Şi eu  am împărţit tabla în două şi am scris: pentru cazul că 5 este mai mic decât 0, şi pentru cazul că 5 este mai mare decât 0. Profesorul mai întâi a râs, apoi s-a enervat şi m-a trimis în bancă, probabil că mi-a şi dat 4, zicând: „Asta ca să nu uiţi că matematica nu se face cu poezele”. Probabil că auzise că eu scriu poezii.

Paradoxul – şi este a doua întâmplare care se leagă de asta – este că i-a fost profesor surorii mele, care era cu 5 ani mai mică şi nici ea nu era bună la matematică, a făcut după aceea Istorie şi scrie cărţi de istorie. Ea venea la mine să reclame că este terorizată de faptul că i se spune că nu ştie, deşi este sora mea, care ştiu matematică, ceea ce e nu e adevărat. În concluzie, eu treceam drept elevă bună, profesorii reţinuseră numai asta…

Care ar fi cele mai importante lucruri pe care le-aţi învăţat în perioada în care aţi fost elevă la „Oltea Doamna”?

Este o întrebare foarte grea. Mi-a adus aminte că nu am pomenit profesoara pe care am respecta-o cel mai tare în liceu. Domnişoara Ilea, căci nu era măritată, deşi era destul de în vârstă. Este nu doar profesorul care m-a marcat cel mai tare, cred că nu exagerez dacă spun că este omul care mi-a marcat devenirea, inclusiv faptul că am făcut Memorialul de la Sighet. Era o profesoară de istorie care preda cu tot sufletul şi cu toată inteligenţa şi, mai ales, cu spirit critic. În sensul ăsta m-a marcat: era un patriotism critic, nu un patriotism cu fraze goale de genul „ce mândri suntem că suntem români”. Era o prezentare dramatică a istoriei, cu toate părţile bune şi rele.

De exemplu, îmi amintesc că începuseră să îi curgă lacrimi şi că şi noi am început să plângem în clasă când ne-a predat intrarea României, după neutralitate, în Primul Război Mondial. Şi faptul că, după ce doi ani se tot discutase dacă intrăm sau nu intrăm şi, în sfârşit, am intrat în război cu nişte investiţii sufleteşti extraordinare ale întregii societăţi, soldaţii au mers pe front cu pantofi cu talpă de carton. Deci însufleţirea patriotică nu avea nicio legătură cu corupţia care funcţiona în paralel. Faptul că, după atâţia zeci de ani, ţin minte acest moment dovedeşte cât de tare m-a marcat. Şi, efectiv, tipul meu de patriotism, absolut real, n-are nicio legătură cu privirea mea absolut critică asupra a ce s-a întâmplat şi se întâmplă în ţara noastră. Ceea ce mi se pare foarte important.

V-a mai rămas în minte vreo întâmplare aparte – de atunci?

Pot să povestesc o întâmplare pe care am descris-o odată. A fost un an, nu mai ştiu care, când – aşa cum există şi acum atâtea aberaţii în hotărârile Ministerului – s-a hotărât ca vacanţa copiilor să fie „organizată”, să nu fie lăsaţi liberi nici profesorii, nici elevii, ci să se strângă la şcoală. Deci eram obligaţi să ne adunăm la şcoală, ceea ce era o nebunie. Veneam la şcoală, în clasă nu aveam ce face, şcoala era oricum închisă, drept pentru care stăteam în curte, pe lângă ziduri, ne jucam cât ne jucam, mă rog… Vă daţi seama, cel mai groaznic era pentru profesori, că trebuia să stea cu noi fără să ştie ce să facă.

Şi-ntr-o zi s-a hotărât să mergem într-o excursie. Am fost foarte fericiţi că în sfârşit facem ceva! Ni s-a spus să ne aducem sendviciuri, ne-am încolonat şi am plecat pe jos spre gară, am trecut de gară şi am mers în continuare până când am ieşit din oraş. Era foarte cald. În sfârşit, după vreo oră, ieşiţi din oraş, pe câmp, cele două profesoare care ne conduceau, fericite că am găsit un copac, ne-au spus să ne oprim şi să ne mâncăm sandviciurile. Ne-am tras la umbră şi am mâncat sandviciurile, după care au spus: „Încolonarea şi ne întoarcem!”. Şi în clipa aia a izbucnit o adevărată revoltă: „Cum, am venit doar să ne mâncăm sandviciurile?!”. A rămas pentru mine exemplul aberaţiei dictaturii. Era totul făcut ca să nu lase libertate nici profesorilor, nici elevilor. Totul era  ca un simbol.

Revenind în prezent şi gândindu-ne la profesorii de azi, la elevii de azi și la părinții lor, ce mesaj aţi dori să le transmiteţi acestora?

Părinţilor, să nu se amestece! Cred că or să îmi mulţumească profesorii că spun asta. Mi se pare absolut îngrozitor că părinţii pot să aibă obiecţii la felul în care se poartă profesorii, la felul în care predau, la felul în care le sunt pedepsiţi copiii.

Dacă mi-aş permite să dau un sfat profesorilor, el ar fi să fie cât mai puţin birocraţi, iar asta, evident, că presupune un fel de răscoală împotriva manualului care stabileşte totul.

Fac o mică paranteză. În timpul Şcolii de vară de la Sighet am invitat profesori de istorie, care şi ei intrau tot prin concurs, iar când am citit lucrările am rămas uluiţi cu cât erau mai liberi adolescenţii în răspunsuri decât profesorii, care se simţeau tot timpul obligaţi să precizeze ce trebuie să facă la oră, ce fac în primele minute, în următoarele. Mi se pare ceva absolut contraproductiv. Copiii îi ţin minte pe profesorii care îşi pun sufletul pe masă – sufletul în sensul de pasiune pentru materia lor – şi care, împreună cu cunoştinţele, trec şi copiilor această pasiune.

În ceea ce îi priveşte pe elevi, esenţialul mi se pare să citească, nu să înveţe. Pentru că cititul înseamnă preluarea prin propriul filtru critic a tot ce descoperă, în timp ce învăţatul din manual de cele mai multe ori înseamnă învăţat pe de rost. Dacă citeşti Baltagul este una, dacă înveţi perfect ce trebuie să spui la şcoală după manual din Baltagul, este altceva. Este ca şi cum ai pierdut timpul.

Vă mulţumesc pentru interviu…

Eu vă mulţumesc. Îmi face mare plăcere să vorbesc despre şcoala mea.

Şi să sărbătorim cu bucurie, împreună, cei 100 de ani ai şcolii.

Să fiu şi la următoarea aniversare 🙂 ! În orice caz, să fie şcoala, să fie elevii şi să fie profesorii…

Ioana Revnic 
Interviu publicat în ziarul „Bihoreanul” din Oradea

68/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

 

Fotografii de Cristina Pușcaș și Bihoreanul

L i k e   u s !