Ce a însemnat pentru dumneavoastră să fiți învățător la sat 12 ani?

Dacă destinul mi-ar da șansa să aleg din nou ceea ce vreau să fac în viață aș alege, fără ezitare, ceea ce fac acum: să fiu înconjurat de copii, de copilărie, de inocență, de emoții, de zâmbete, de lacrimi, de bucurie. Aș parcurge același drum care m-a format, m-a inspirat, m-a făcut să văd viața în mii și mii de culori.

Pentru mine munca la sat a fost un pas important. Am făcut naveta mulți ani, ani de care îmi amintesc cu mare drag. Uneori am reușit să iau un post în apropierea orașului în care locuiesc, alteori nu.

Îmi amintesc de naveta făcută în satul Noțig, un sat frumos, liniștit, cu oameni simpli și copii veseli. Se afla la 16 kilometri de Jibou, orașul meu. Porneam spre școală dimineața la șase, mergeam cu o mașină care ducea presa într-un alt oraș din județ, eu neavând mașină. După vreo 11 kilometri, ajungeam în satul Inău și acolo mă opream. Apoi, pe jos, o luam spre Noțig.

Aveam de mers pe jos aproximativ 5 kilometri. Eram singur, se auzeau doar pașii mei și adierea vântului rece al dimineții. Îmi era frică de acel pustiu, dar mă gândeam cu cât drag și cu câtă iubire mă așteptau copilașii mei la școală, iar acel gând mă făcea să fac din întunericul dimineții – lumină, iar din teamă – curaj.

Să vă spun un secret: ca să pot face față acestui întuneric și pentru a-mi alunga frica, mă rugam. Dar mă rugam cu voce tare. Ecoul rugăciunilor mele a fost cel care m-a însoțit în acel an la școală. Și nu am lipsit nicio zi de la serviciu. Cu toate că porneam la 6 dimineața și mă întorceam acasă la ora 16.00, nu eram obosit. Copiii din școală reușeau să mă facă de neînvins, erau dornici să învețe, să învățăm împreună, să ne bucurăm de fiecare zi. Și acum îi văd cum stăteau cu nasul lipit de geam și priveau spre ulița prăfuită să vadă când sosesc. Le auzeam de departe strigătul de bucurie: Vine domnul învățător!!

Vremurile au lăsat peste tot amintiri, iar eu am avut amintiri tare frumoase alături de copii, copii ai satului, copii care au știut să aprecieze efortul pe care îl făceam zilnic pentru a ajunge la ei.

Satele prin care am fost și-au lăsat o amprentă vizibilă în cariera mea. Am avut multe de învățat de la colegii pe care i-am găsit în aceste școli, de la elevii și de la părinții acestora. Am colindat satele din jurul orașului Jibou cu plăcere, cu entuziasm și curiozitate, dornic să pun în practică tot ceea ce am găsit mai valoros în cărțile de specialitate. Cuceu, Surduc, Inău, Noțig, Mirșid sunt locurile în care am găsit tot ceea ce poate avea un om mai valoros: tradiții, obiceiuri, respect, voință, curaj, bunătate, credință, simplitate. Valori pe care cu greu le mai găsim acum în viața de zi cu zi.

Îmi amintesc cu drag de zilele în care era sărbătoare și mergeam cu copiii la biserică. Aici, împreună cu preotul satului, reușeam să le arătăm că biserica este locul unde sufletul are prioritate, iar școala este locul unde mintea și sufletul dau roade. I-am făcut pe copii să aprecieze efortul foștilor dascăli din sat, cumpărând flori și dăruindu-le din suflet cu ocazia diferitelor sărbători ale anului. Am vizitat oameni în vârstă, oameni care nu au avut copii sau ai căror copii erau plecați din sat și le-am dăruit flori, mărțișoare.

Parcă și acum văd lacrimile din ochii lor, lacrimi de mulțumire că nu au fost uitați. Sufletul meu înflorea atunci când vedeam că rodul muncii mele începe să apară, că eram apreciat de oamenii satului, că micii mei școlari priveau cu alți ochi tot ceea ce era în jur.

Ce am făcut eu?

Nu mare lucru, doar am șlefuit diamantele pe care le-am primit în dar de la viață: copiii care au văzut în mine un bun prieten, un bun părinte, un bun doctor, un bun ascultător, un vindecător de răni, un om care le dorea binele.

Am îndrăgit deopotrivă toate obiectele de studiu ale școlarului. Am dorit să li le prezint în culori și în forme atrăgătoare, să le îmbin în așa fel încât copilul să creadă că totul a fost un joc, un joc frumos la care el a participat cu toată strădania lui. Am râs și am plâns, trăind emoția zecilor de copii și de părinți pe care i-am înțeles și i-am ocrotit.

Ce i-ați spune unui tânăr care se gândește să meargă sau nu învățător la sat?

Să nu stea mult pe gânduri, să pornească în această aventură care îi va încununa întreaga viața. Aici, la sat, va găsi puritatea sufletului, aici va găsi cele mai frumoase diamante care șlefuite vor străluci precum soarele, iar acest soare îi va călăuzi pașii toată viața.

Să ne gândim că, atunci când un pui de om vine pentru prima dată la școală, bate sfios și mirat la porțile unui castel, un castel care îi va schimba viața. Cel mai important este CINE ÎI VA DESCHIDE PORȚILE spre această lume nouă.

Fii tu, învățătorule tânăr de la țară, cel care deschide această poartă și lasă neschimbat un singur lucru: plăcerea de a deschide zilnic ușa școlii!

Spuneți-ne un îndemn pentru elevii de la sat și unul pentru părinții lor

Sunt și eu tată a doi copii. Mă gândesc în fiecare clipă la ei și tot ceea ce fac eu pentru elevii mei mi-ar plăcea să facă cineva și pentru copiii mei. De aceea, strigătul de ajutor al unui părinte ar trebui să ajungă la urechile noastre și să îl respectăm.

Ce își poate dori un părinte atunci când își lasă copilul în mâinile noastre?

Nu multe, dar ceea ce cere este atât de important pentru viitorul adult! Să fie tratat cu blândețe. Pentru copil, totul este nou și ciudat. Dacă acasă a fost regele curții, iar părinții au fost cei care i-au bandajat rănile, l-au alinat, acum totul se schimbă.

Micuțul pui de om pornește într-o nouă și mare aventură care va cuprinde, probabil, războaie, drame, tristeți. Ca să-și ducă viața în lumea în care trebuie să trăiască, e nevoie de încredere, de dragoste și de curaj. Învățătorul are o misiune destul de grea, el trebuie să îl ia de mânuță și să-l învețe tot ce trebuie să știe.

Dar cu blândețe să facă acest lucru!

Să îi lase timp, în liniște, să reflecteze la ce îl înconjoară. Să îl învețe că e mai onorabil să piardă, decât să înșele. Să îl învețe să aibă încredere în el, în propriile-i idei, să-l învețe să-și vândă cât mai bine forța mâinilor și a minții, dar să nu-și negocieze niciodată sufletul și inima, să-l învețe cu blândețe, dar să nu-l cocoloșească.

Gândul meu pentru părinți și copii este că doar împreună putem să îi pregătim pe acești pui de oameni să răzbească în lumea în care trebuie să trăiască. Aveți încredere în oamenii care ajung la catedră. Ei sunt pregătiți să găsească soluțiile cele mai bune pentru copiii noștri. Uneori grija învățătorilor pentru copiii altora este mai mare decât cea pe care o oferă propriilor copii.

Antonel Lakatos, învățător în Jibou, județul Sălaj

Text publicat în Revista Cuvinte către tineri, a Mănăstirii Putna

66/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți și Iată ÎNVĂȚĂTORUL!