Masthead header

Învățătorul (cel ce lasă ucenici)

Acum te vei întreba, probabil: de ce-ar fi meseria de învățător una dispărută? Cum, nu avem învățători la școală până în clasa a IV-a? Da, e adevărat că nu a dispărut ocupația de învățător, adică cel care predă copiilor la școala primară, însă adevăratul învățător este tot mai rar. Este omul căruia nu-i e străin ceea ce predă, și asta pentru că materia lui face parte din el, e viața lui, pe care o iubește și la care dorește să te facă moștenitor.

Adevăratul învățător este un om fascinant, care te atrage, îți ține atenția trează și nu te plictisește. Ai întotdeauna ceva prețios de învățat de la el, iar el dorește să-ți dăruiască acele comori vii pe care le-a primit și el de la un altul.

Dar, atenție, învățătorul nu este un profesor! Nu pretinde că știe totul, nu vrea să te transforme într-un sclav al ideilor sale, nu se suie la o catedră ca să-ți vorbească de-acolo ca de pe un soclu. Învățătorul se dă jos de pe soclu și, împreună cu ucenicul, șlefuiește lucrurile. Învățătorul te lasă să le atingi, să pui mâna ta peste mâna lui și să faceți, în același timp, aceeași mișcare. Și astfel dăltuiești tu cu mâna lui.

Doamna Diamanta

E un mare dar pentru cineva să întâlnească măcar o dată pe calea vieții sale un astfel de om. Primul este chiar învățătoarea mea din școala primară. Se numea Diamanta ‒ și chiar așa era, dură ca diamantul. În 1985, când am intrat în clasa I, tatăl meu a spus în auzul tuturor: „L-am dat pe ăsta micuʼ la clasa doamnei Diamanta ca să scoată untul din el!”

Doamna Diamanta era sobră, energică, sigură, nu glumea. Avea stăpânire de sine, răspândea eroism. Era exigența întruchipată. Indiferent de anotimp, venea la școală cu autobuzul și primul lucru pe care îl făcea, odată ajunsă în clasă, era să-și schimbe pantofii de drum cu alții de lac, perfect lustruiți, pe care îi ținea mereu în dulapul de lângă catedră. Această operațiune de maximă rigurozitate, care se repeta zilnic, ne hipnotiza pe toți. În gesturile ei ferme, noi, copiii, simțeam siguranța. La lecția de caligrafie ne cerea perfecțiune absolută, de aceea cu greu m-am putut ridica la nota 9. Parcă ne-ar fi spus, prin toată ființa ei: „Ca să fii desăvârșit, trebuie să fii necruțător cu tine însuți. Să lupți până la capăt, altfel orice altceva vei face va fi mediocru!”

Au trecut aproape 30 de ani de-atunci fără să ne revedem. Anul trecut am simțit o mare dorință de-a o reîntâlni. Ar fi trebuit să aibă deja peste 85 de ani. Mi-am luat inima în dinți, am deschis poarta căsuței unde locuia singură, am urcat treptele și am sunat la ușă.

Neschimbată, a deschis ușa, m-a recunoscut și m-a îmbrățișat cu o căldură copleșitoare:    

─ Mircea, ce mai faci, Mircea? Credeai că te-am uitat? Îmi aduc aminte de tine și încă îți păstrez lucrările! Mi-aduc aminte când nu ai vrut să faci o poză cu clasa și ai ținut capul în jos. Oooh, Mircea, ce bucurie mi-ai făcut că ai trecut pe la mine! Iartă-mă că m-ai găsit așa, în haine de casă… Of, stai un pic, mă duc să mă aranjez!

Eram năucit. Îmi pronunța numele cu o bucurie, o energie și o afectivitate care m-au surprins până la lacrimi. Nu-i cunoșteam deloc această latură. Ea era doamna Diamanta, cea dură ca diamantul?…

─ Doamna învățătoare, trăiesc un șoc. Eu nu mi-am imaginat niciodată că dumneavoastră sunteți așa…

─ Stai, Mircea, că vorbim, așteaptă să-ți fac o cafea cu lapte! Acum mă duc să pun ibricul pe foc. Vreau să-ți arăt și poze, să stăm de vorbă…

Au urmat multe povești depănate, povești de viață… La plecare mi-a dăruit două borcane de dulceață, dar mai ales o mare cantitate de insuflare. Aș fi vrut să am măcar jumătate din energia dânsei. Eu, ucenicul, voiam să fiu ca ea, învățătoarea mea! Am înțeles că viața trebuie într-adevăr irosită, dar nu pentru sine, ci, boierește, pentru ceilalți.

Maestrul și ucenicul

Pe vremuri, ca să fii ucenic, te lăsai în voia unui astfel de maestru. Dar și el se sprijinea pe tine, fiindcă nu există învățător fără elev. Când vei deveni un mare avocat, o talentată cântăreață de operă sau un elegant bancher la patru ace, gândește-te că ai ceva de lăsat în urmă. Predă meseria ta cuiva. Lasă ucenici!

Mircea Stanciu

59/#100denume

(Fragment din Cartea meseriilor dispărute,

Editura Frontiera, 2019)

Cartea poate fi comandată AICI.

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți poveștile din proiectul  100denume!

 

Sursă foto – www.pixabay.com

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !