Masthead header

Cât de acasă sunt acasă?

A auzit cineva de Jibou? E un oraș din județul Sălaj. Orașul în care m-am născut. Cei din generația mea vor fi învățat la geografie că e un important nod de cale ferată. Iar cei care citesc articolele de pe Bunatate.ro, vor fi aflat că – la Jibou – un profesor de biologie, Vasile Fati, a construit cea mai frumoasă grădină botanică din România.

La Jibou am făcut creșa 😆 , grădinița și opt clase. Timp în care chiar am fost fericită. Pentru că eram ÎMPREUNĂ cu mulți prieteni.

Dar când am ajuns în clasa a VIII-a, singurul lucru pe care mi l-am dorit a fost să plec cât mai departe de casă. Dintr-odată (nu mai știu de ce!) locul devenise mult părea strâmt pentru mine. Pofta mea de ALTCEVA (de nu știu bine ce!) era atât de mare, încât i-am spus tatălui meu că și de mă bate, și de stă în cap (el nefiind deloc talentat la sport), tot mă duc la un liceu în altă parte. Ceea ce am și făcut.

Apoi, (în)depărtarea din anii care au urmat m-a înstrăinat de Jibou. Iar locul a ajuns să conteze doar pentru că acolo e familia mea până nu demult întreagă. Acum, la Jibou revăd o mamă, un frate, o casă și un mormânt. Al tatălui meu.

Și de multe ori stau să mă-ntreb: Cât de acasă sunt acasă? Oare am iubit vreodată orașul în care m-am născut?

L-am mai iubit când m-am îndrăgostit – acolo – prima oară.

Dar l-am detestat pentru gura lumii.

L-am iubit pentru toți prietenii pe care mi i-am făcut la școală, cu mai bine de treizeci de ani în urmă. Pe câțiva îi păstrez până azi.

Prețuiesc orașul pentru singura lui avere – oamenii buni.

Îndrăgesc Jiboul pentru amintiri.

Dintre ele, foarte luminoase sunt cele cu mine mergând la biserică, de mică. La început – din pură curiozitate. Apoi, pentru că ajunsese să-mi placă, mai ales când ascultam povești (asta erau predicile pentru mine – povești!); sau când cântam în strană; sau când, după slujbe, rămâneam să strâng lumânările arse. Mersul la biserică însemna să mă întâlnesc cu multă lume. Să fiu ÎMPREUNĂ cu ceilalți. De acele momente când realmente credeam că un oraș întreg încape într-o biserică mi-e tare dor. 

Pentru toate cele pe care Jiboul mi le-a dat, eu până acum nu m-am gândit să-i întorc ceva în schimb.

Nu mă văd revenind definitiv acolo, dar ori de câte ori merg la Jibou tot mai caut vechea stare de ÎMPREUNĂ. Sunt zeci de ani de când nu am mai trăit-o.

Oare ce-aș putea să-i dau micului meu oraș, pentru ca să mă primească iar, printre ai mei?

Ioana Revnic

Foto 1, 2 – La Grădina Botanică din Jibou 

Cover Anisur Rahman on Unsplash

L i k e   u s !