Citind un articol postat pe o rețea de socializare scris de diriginta mea, doamna Ștefania Nechita, intitulat „O echipă de mentori” în care vorbește cu atâta căldură și emoție – ușor perceptibile încă din primele rânduri ale textului – despre oamenii care au modelat-o și care au avut o influență definitorie asupra sa, am rămas înduioșat de modul în care se raportează la aceștia.

Textul a avut un puternic impact asupra memoriei mele, animând reminiscențe de amintiri despre dascălii, pedagogii, educatorii de care eu am avut parte. Imaginea lor a început să se perinde, ca aievea, prin fața ochilor mei…

***

Tatăl meu. Deși lipsind aproape cu desăvârșire din familie, împins fiind spre străinătate din cauze financiare, a reușit – totuși – să-și impună respectul și voia acasă, chiar dacă recurgea la metode extreme uneori. Ca orice om, avea capriciile și convingerile lui din care nu putea fi clintit. Era, cum s-ar zice, dintr-o bucată. Avea principii de viață care, urmate de către noi, duceau la bunăstarea și la binele familiei. Și, deși departe de noi cea mai mare parte din timp, a știut întotdeauna să fie TATĂ și SOȚ, explicându-ne concret situația în care ne aflăm și făcându-ne să înțelegem încă de la o vârstă fragedă motivul pentru care el e nevoit să ne părăsească pentru o destul de lungă perioadă de timp. Iubirea de care nu ne lipsea niciodată, grija pe care ne-o purta și eforturile sale de a ne crea condiții cât mai bune de trai mă făceau să văd în el un model de pater familias demn de urmat.

Mama, fiind permanent lângă noi, lângă mine și lângă fratele meu, a avut mereu grijă de educația și de situația noastră școlară. De aceea, o numesc primul meu MENTOR. Veneam acasă ca la școală, unde studiam împreună cu „învățătoarea” și „diriginta” noastră, a căror întruchipare devenea mama. Era însă mult mai perfecționistă și mai cicălitoare decât cele două la un loc. Era îndreptățită să pretindă mult de la noi, luând în considerare anii pe care i-a investit în educația noastră, fără a beneficia de vreun sprijin.

*

În școala primară, am avut o învățătoare extraordinară. Îmi aduc aminte cu duioșie de ea. Încă de mic, însă, eram un drac împielițat și uneori o obligam să mă pedepsească. Cea mai folosită pedeapsă consta în a mă ține pe mine, împreună cu alți câțiva colegi asemenea-mi, după orele de curs să ștergem florile din clasă de praf. Era o pedeapsă destul de usturătoare pentru noi, florile nefiind tocmai flori, ci mai degrabă o grămadă de frunze crescute pe o tulpină. Trebuia să curățăm fiecare frunză în parte, ceea ce îmi epuiza peste poate răbdarea. Cu toate astea, învățătoarea mea mi-a fost dragă și atunci, cum îmi e încă.

*

Gimnaziul  m-a găsit în iluzia puerilă că sunt un om matur și înțelept. Și aici am avut parte de câțiva profesori buni de care îmi amintesc cu drag. Cel care merită titulatura de mentor este profesorul de geografie, Adrian Slevaș. Prin tot ceea ce era dumnealui, atrăgea deferența majorității elevilor, deși avea o personalitate marcată de extreme. Glumeam împreună cu el, râdeam, juca fotbal cu noi în fiecare zi, uneori chiar și în timpul orelor lui, însă asta nu îi afecta deloc eficiența profesională, geografia fiind bine cunoscută de fiecare elev. În timpul orelor, își etala cu eleganță erudiția, focusâdu-se în totalitate pe predarea lecției care ne acapara pe toți, încă de la început.

Din anii aceștia mi-au rămas în minte, apoi, profesoara de limba română, Suciu Marta și domnul director Gadiel Zaharie care, înainte de orice, sunt niște  persoane altruiste, de o bunăvoință rar întâlnită. 

*

Perioada liceului a fost, pentru mine, controversată. Am fost, de când mă știu, un om consecvent. Am principii bine definite și fixate în structura mea psihică, deși persoana mea sugerează uneori nesiguranță, instabilitate sau confuzie. Această personalitate la care, cu timpul și cu ajutorul oamenilor, am mai îmbunătățit anumite aspecte, s-a dovedit a-mi fi distructivă în anii de liceu. Privind retrospectiv, pot spune că tocmai aceasta a fost obârșia problemelor și a evenimentelor neplăcute prin care am trecut în acea perioadă. Poate firea mea nu era în întregime atât de acidă, precum părea, în ciuda unor principii extremiste și de-a dreptul bolnave pe care le aveam. Poate că era… suportabilă.

ORGOLIUL s-a dovedit, de-a lungul timpului, cea mai puternică și mai nocivă trăsătură a mea. Așa cum susțin toți cei care mă cunosc, îmi domină întru totul ființa. 

*                              

Așadar, traseul meu de la sfârșitul clasei a VIII-a și până acum nu poate fi asemănat întocmai cu un itinerar bine stabilit, întrucât am avut parte de multe destinații surpriză. Împreună cu mama mea am decis că Liceul Ortodox „Sf. Nicolae” din Zalău mi s-ar potrivi. Și nu pentru ca eram un om pios… Ne-am gândit că acolo o să mă liniștesc și o să elimin din comportamentul meu unele aspecte negative.

Nu am fost deloc surprins, în prima zi de școală, când ni s-au comunicat regulile după care funcționează liceul și cărora trebuia să ne conformăm. Dar am încercat încă din acea zi un sentiment ciudat, negativ, nutrit de puternicul meu orgoliu. Instalarea acestuia în ființa mea a fost pricinuită de  persoana dirigintelui meu. Mai exact de modul în care s-a prezentat în fața ,,copiilor lui”. Nu ezita niciodată, în nicio circumstanță, să-și dovedească puterea pe care o deținea. Adopta adesea o atitudine exagerat de punitivă recurgând, în ceea ce mă privește pe mine cel puțin, la coerciții umilitoare. 

M-am aflat într-o continuă luptă a orgoliilor cu acest om, luptă în care el s-a dovedit mai puternic. Uneori, în momente de luciditate, mă bucur că am pierdut acea luptă, acceptând înfrângerea ca pe o dovada că mândria mea nu era atât de puternică. Însă, concomitent cu acest gând, se înfiripă altul: că tocmai asemănarea dintre noi constituia adevărata origine a neînțelegerilor noastre. 

*

În clasa a X-a a ,,intrat în scenă” părintele profesor Andrei Urs, care a preluat, ca diriginte, clasa noastră. Mi-a fost drag de cum l-am văzut.

Modul în care mi-a vorbit, privirea lui caldă în care puteam citi dragostea fața de mine, un străin abia întâlnit (dar despre care aflase deja multe grozăvii) m-au determinat să îl iubesc și să îi promit că voi fi cuminte tot anul.

Mi-am încălcat promisiunea de nenumărate ori, spre dezamăgirea lui.

Mă durea când îl vedeam suferind pentru greșelile făcute de mine, suportând reproșurile care i se aduceau : căci le garantase tuturor că eu, Robert Cordiș, m-am îndreptat și nu voi mai face prostii.

M-a iertat de fiecare dată, având încredere că nu-mi voi mai repeta greșelile. În nenumărate rânduri i-am greșit și tot de atâtea ori m-a iertat. A fost un un diriginte și un părinte minunat, pe care nu l-am meritat și pe care nu am știut să îl apreciez la justa-i valoare. În clasa a XI-a a fost nevoit să ne părăsească.

*

A urmat cea mai liniștită și mai frumoasă perioadă din viata mea de licean, marcată de figura noii noastre diriginte, Ștefania Nechita. Vestea tristă a plecării părintelui Urs nu a putut suprima entuziasmul exuberant pe care l-am simțit la primirea veștii că o vom avea pe doamna profesoară de română ca dirigintă.

Era, în toate manifestările ei, un om de o rară puritate sufletească. Avea o jovialitate contagioasă. Știa să aducă voia bună cu ea odată ce intra în clasă. Ne vorbea cu elocință despre operele scriitorilor români. Primau la ea, îndeosebi, vioiciunea, fervența cu care își practica misiunea de dascăl și atitudinea dezinvoltă, naturală. (A da! Și apelativul ,,TU” cu care ni se adresa tuturor: băieți și fete.) Nu am văzut niciodată în modul său de a se comporta vreo urmă de nesinceritate. Era deosebit de protectoare atunci când venea vorba de noi, copiii ei, și era gată în orice circumstanță să ne ia apărarea exact ca o mamă. Ne iubea și ne voia binele, ceea ce noi nu știam să apreciem și o dezamăgeam cu prima ocazie, neascultând-o sau neînvățând.

Cel mai mult părea s-o doară reticența cu care noi răspundeam sacrificiilor, eforturilor și dragostei sale. Cred, însă, că dascălii asemeni dumneaei sunt predispuși inevitabil unor astfel de dezamăgiri. Totuși, sufeream și mă durea să o vad dezamăgită și debusolată. Pentru mine a însemnat întotdeauna mai mult decât o profesoară. Am văzut în dumneaei, înainte de toate, un sprijin, poate cel mai valoros pe care l-am avut. Era singura care nu lua în seamă supozițiile – oricât de bine întemeiate ar fi fost – conform cărora eram un elev incorigibil și dezagreabil. Știa să accepte omul. Chiar dacă faptele mele demonstrau contrariul, am ținut mult la ea. Țin și acum și o să țin toată viața. A fost MENTORUL meu.

*

Dar mai există un om care a îndeplinit un rol crucial în devenirea mea. E vorba despre duhovnicul meu, părintele Claudiu Nechita, soțul dirigintei mele.

După cum bine se știe, orgolioșilor nu le face plăcere să-și recunoască greșelile, ceea cea a făcut ca, la prima noastră întâlnire oficială mijlocită de diriginta mea, să merg ca la eșafod.

Deja îmi turuia în minte morala pe care acest om îmi închipuiam că mi-o va ține, de altfel, cu nimic mai deosebită decât a celorlalți, morală de care lehamite-mi era deja. Însă părintele Claudiu nu e un om ca toți ceilalți, iar spovedania nu a decurs nicidecum așa cum mi-am închipuit eu. Departe de a fi asemuită cu o morală plictisitoare și clișeică!

Am pășit împreună cu dumnealui până în fața altarului, unde am îngenuncheat.

Dumnealui a început rugăciunea, ținând mâna pe creștetul meu. Inima a început să îmi bată din ce în ce mai tare, la această atingere. Am simțit atunci cum se petrece o fuziune între sufletele noastre.

În tot timpul spovedaniei, părintele mi-a ținut palmele într-ale lui, fără să le dea drumul. Privirea, atingerea și zâmbetul său împăciuitor, toate acestea m-au dezbrăcat de rușine, de jenă sau de teamă. Simțeam că nimic nu mai poate sta în calea mărturisirii mele sincere. Simțeam că pot să-i destăinui tot, fără să apelez la subterfugii. A fost prima spovedanie pe care am perceput-o ca pe o adevărată Taină. Vorbea, iar fiecare cuvânt rostit îmi intra în suflet, unde urma a fi ferecat pentru totdeauna. Mă acapara întru totul. Îl ascultam, dar uneori îi lăsam impresia că nu înțeleg nimic din ceea ce-mi spune, iar el adăuga zâmbitor ,,Oare mă fac înțeles?”.

Am ieșit de la dânsul într-adevăr spovedit și împăcat.

***

Din cauza tărășeniilor pe care le provocam, din cauza nenumăratelor conflicte, am simțit iminența exmatriculării mele. La sfârșitul clasei a XI-a ,,anatema” a fost aruncată asupra-mi și mi s-a cerut imperios să părăsesc liceul. Și am plecat. A urmat o perioadă chinuitoare pentru mine, însă mentorii pe care i-am pomenit mai devreme nu au contenit să-mi fie alături, ameliorându-mi tribulațiile și oferindu-mi sprijinul de care aveam atâta nevoie atunci și care îmi era vital în acele momente.

Nu aș vrea să-mi închipui cum ar fi fost sau cum ar fi viața fără ei.

Îi iubesc și le datorez tot ce știu și tot ceea ce sunt azi.

Robert Cordiș

36/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui! 

Surse foto – AICI și AICI