Examen de admitere în Liceul Pedagogic. Dicție, probă eliminatorie.
Din comisia în fața căreia urmează să răspund, fac parte o profesoară încruntată și Directorul liceului. Am auzit că Directorul e cel mai bun profesor de română din județ. Deocamdată, nici funcția, nici renumele dumnealui nu mă impresionează foarte mult.
Citesc cu voce tare una dintre cerințele de pe biletul pe care l-am extras din grămada de pe catedră:
– Povestește o întâmplare deosebită din viața ta…
– Te ascultăm, îmi dă ghes Directorul.
– Drept să vă spun, încep netulburată, până la vârsta aceasta am trăit foarte multe întâmplări deosebite. Îmi este, deci, greu să aleg doar una, ca să o povestesc… Ar fi nedrept, pentru celelalte întâmplări pe care le-aș lăsa deoparte.
Profesoara se întunecă de încruntare. Directorul intervine, cu un aer șugubăț.
– Și-atunci?
– Nu am să povestesc nicio întâmplare acum, continui eu. Am timp de povestit, DUPĂ ce devin eleva acestui liceu.
Directorul zâmbește și mă îndeamnă să citesc a doua cerință de pe bilet.
*
Clasa a IX-a. Cândva, spre sfârșitul trimestrului întâi.
Sunt, de un trimestru, pedagogistă. Deja, prin liceu se știe că îmi place româna. Că mă simt bine când sunt în centrul atenției – „jucând” tot soiul de atitudini jemanfișiste sau… prezentând spectacolele liceului. Îmi place să recit. Și să povestesc tot soiul de întâmplări (care mai de care mai deosebite – firește!). Învăț bine, iar pentru majoritatea profesorilor mei acest lucru pare să fie mai important decât toate accesele de teribilism.
Pe nepusă masă, într-o zi Directorul mă cheamă în biroul lui. Mă sperii, mai ales că nu știu să fi făcut vreo extravaganță, în ultima vreme.
Bat la ușă. Încet. De două ori. Îmi deschide Directorul însuși. Mă poftește să intru. Îmi face semn să mă așez pe unul dintre cele două fotolii din fața biroului. El ia loc alături.
– Știu că îți place româna, începe el ceremonios. Mi-am dat seama de la admitere. Nu facem română împreună, dar aș vrea să îți cer o părere.
– O părere?! îngaim eu.
– Cei de clasa a XI-a au dat teză la gramatică azi. Mulți propun soluții la care eu nu m-am gândit. Poate că EI au dreptate, nu eu. Ai putea să te uiți și tu peste rezolvări, să-mi spui și părerea ta?
Episodul s-a repetat, în cei cinci ani de liceu. Nici când recitam în fața sălilor pline; nici când prezentam spectacolele liceului nu mă simțeam atât de importantă ca în orele acelea în care discutam, în biroul Directorului, despre propozițiile sau despre părțile de propoziție din tezele colegilor mei mai mari.
*
Ultimul an de liceu. Pregătire pentru lecția finală, la clasa a IV-a. Compunere: Mama.
Directorul, care îmi este în clasa a XIII-a profesor de metodică, îmi citește proiectul de lecție. Suntem tot în biroul dumnealui. În proiect scrisesem că am să îi pregătesc (psihologic!) foarte bine pe copii, pentru scrierea compunerii. Urma să le povestesc o întâmplare – deosebită – ai căror protagoniști să devină ei și mamele lor. Să le induc o stare de calm, de siguranță. Apoi, să o fac pe mamă să dispară din poveste. Dintr-odată. Și nu se știe unde…
– Nu cred că trebuie să le insufli copiilor emoții negative, îmi atrage atenția profesorul meu. Poate că nu e înțelept să te joci așa, cu mintea și cu sufletul lor.
– Unde scrie asta?! În ce carte de metodică? ripostez eu.
– Creezi o situație delicată… S-ar putea să ai niște surprize neplăcute. Ce faci, dacă cei mici vor refuza să scrie? insistă el.
– Nu mi-e teamă de nimic! Cred că mă descurc în orice situație…
Disputa noastră a continuat. Proiectul a rămas nemodificat. Lecția am ținut-o așa cum am vrut. Profesorul de metodică a avut dreptate. Copiii au reacționat cum NU prevăzusem. Nici măcar unul nu a acceptat ideea că mama ar putea să dispară.
Au făcut totuși, spre norocul meu, compuneri foarte frumoase…
*
În amintirea unor asemenea întâmplări, pe prima mea carte i-am scris Directorului și profesorului meu următoarea dedicație, pe care o citez din memorie:
Domnului profesor, mulțumindu-i că, liceană fiind, mi-a lăsat libertatea:
…de a greși la lecțiile pe care le-am ținut cum am vrut eu, nu cum bine m-a sfătuit profesorul metodist;
…de a fi eu însămi (în timp ce asista cu o bunăvoință inimaginabilă la toate excesele mele de personalitate);
…de a mă considera un egal, când în biroul dumnealui mă punea sau îmi impunea să analizez frazele din tezele la gramatică, ale altora.
Așadar, cu mult drag,
Profesorului meu,
Iuliu Suciu
*
Domnul Iuliu Suciu, profesor de limba română, directorul Liceului Pedagogic „Gheorghe Șincai” din Zalău, profesorul meu de metodică din ultimul an de liceu, devenise o legendă încă de pe când trăia.
Nu am auzit pe nimeni dintre cei care îl întâlniseră măcar o dată (elevi, colegi, simple cunoștințe) să-l vorbească de rău. Toți ziceau, la unison, că face minuni cu elevii lui. Că știe multă carte. Este – completau alții – un Director înțelegător (mai ales cu elevii „problemă”). Liceul Pedagogic pe care îl conducea ajunsese însăși viața lui.
Mulți îi spuneau „mai marele profesorilor”.
*
Pentru mine, dumnealui nu era, în primul rând, Directorul. Nici măcar Profesorul Suprem nu era – încremenit într-o perfecțiune rece. Era profesorul (excepțional) pe care și l-ar fi dorit oricine. Păsător. Delicat cu ceilalți. De o generozitate și de un altruism – neverosimile.
Era un om de omenie.
Era profesorul de libertate.
Ioana REVNIC
11/#100denume
Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!
