Impresionante și emoționante amintirile celor ce au scris – pentru Bunatate.ro – despre dăscălii care le-au marcat anii de început ai vieții.

 

Am să încerc să rememorez și eu câteva amintiri despre două doamne ce au făcut din meseria de dascăl sensul vieții lor.

 

Învățătoarea  mea se numea Filimonescu Eliza și păstrez pentru ea amintirea unei femei delicate, dar totuși hotărâte atunci când era cazul. Nu severă, ci bună, mai degrabă. Eram treizeci și ceva de copii în clasa I și toți am terminat ciclul primar deodată. Avea o blândețe în glas, iar când ne citea parcă povestea. Istoria, ca materie în sine, în clasă a IV-a, a fost cea mai frumoasă istorie din anii de școală. Istoria antică dintr-a cincea mi-a plăcut foarte mult, nu datorită profesorului, însă. Învățătoarea mea era interesată de fiecare dintre noi, iar vizitele acasă, care am înțeles că erau obligatorii pentru ea, erau dialoguri plăcute cu părinții la care asistam și eu. Niciodată nu a accentuat părțile mai puțin pozitive, iar la scuzele mamei pentru neatenția mea din clasă, adeseori, în primii ani de școală, ea găsea explicații logice în care preponderau… vârsta fragedă și dorința de joc și destindere.

 

1 iunie era adevărată sărbătoare în clasă. Timp de patru ani de zile, prima oră începea cu îmbrățișările ei date fiecăruia dintre noi împreună cu urări de sănătate și voie bună. Și, ca o încununare a sărbătorii, o cutie mare cu bomboane fondante ne era destinată. Doamna învățătoare venea la fiecare copil, ne îmbrățișa, ne spunea la mulți ani, încă o dată, iar noi ne serveam din frumoasă cutie. De atunci înainte am gândit că cele mai deosebite bomboane sunt fondantele, iar amintirea învățătoarei mele se leagă nemijlocit de ele.

 

Dacă în gimnaziu am avut o  profesoară bine pregătită care ne-a făcut să înțelegem și chiar să îndrăgim gramatica, în liceu am avut revelația a ceea ce înseamnă omul potrivit la locul potrivit. Doamna profesoară emerită, Bitea Elvira, făcea din orele de limbă română din liceu, Liceul Teoretic din Timișoara, azi, Colegiul Național „Constantin Diaconovici Loga”, adevărate sesiuni de dialoguri și schimb de opinii între ea și noi, elevii din clasă.

 

Așteptăm cu maximă bucurie fiecare oră de română pentru că știam că voi afla lucruri inedite despre autorii studiați, că ne va pune în situația ca opiniile noastre să conteze. Și, mai ales, ne încuraja să citim singuri și să ne exprimăm liber.

 

Mereu regretam sunetul clopoțelului și sfârșitul orei. Anii au trecut, viața m-a luat cu ale ei și abia târziu am aflat de sfârșitul pământesc al acestor mentori de bună educație de școală adevărată. Fie-le somnul lin și recunoștința păstrată în gândul celor ce le-au fost elevi.

 

Luminița  MEZIN,

Timișoara

5/ #100denume

 

 

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

Fotografii din arhiva autoarei

Foto 1 – autoarea, cu câțiva ani în urmă