Paula

Nu, n-am să vă vorbesc despre vreo iubită.

După terminarea liceului, vreo zece ani la rând, dacă nu cumva mai mulţi, apropierea zilei de 1 Martie însemna că trebuie să mă asigur în primul rând de trei mărţişoare, aşa, mai deosebite, pentru mama, pentru sora mea şi pentru profesoara de Română.

Nu, n-am să vă vorbesc despre mama, Dumnezeu s-o odihnească, şi nici despre sora mea. Ci despre profesoara de Română, doamna Paula Litman.

Dacă vreodată expresia “Omul sfinţeşte locul” a avut cu adevărat greutate, atunci a fost, acolo a fost. Vremurile erau cele care erau, anii 1972-1975 veneau imediat după oribilele “Teze din iulie”, care, după o perioadă de relativă relaxare ideologică, reinstaurau – în învăţământ, ca şi în artă – obligaţia de a reflecta cât mai profund “realităţilii societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, “spre comunism în zbor”. Dar asta nu putea conta pentru un dascăl adevărat. Nu putea conta pentru o evreică dispusă şi doritoare să ne vorbească inclusiv despre Iisus Hristos. N-avea nicio importanţă pentru o profesoară care visa să ne fie – şi chiar ne era – a doua mamă şi cel mai bun prieten.

Aşa l-am descoperit pe Mihai Eminescu. Da, la 16 ani nu aveam despre Eminescu decât o imagine solemnă, propagandistică şi patriotardă. Aşa cum ne fusese servit, băgat pe gât, ridicat în slăvi. A fost nevoie să apară în faţa noastră o doamnă care vorbea aproape în şoaptă, care glumea deseori, care ne lua la mişto uneori, care ne-ntreba pe nepusă masă: “Măi, dar tu ai o drăguţă?” sau “un drăguţ”, după caz, pentru a-l descoperi cu adevărat pe Mihai Eminescu.

O revelaţie! Atât de impresionantă încât părea irepetabilă. Dar s-a repetat! Întâi cu Creangă, apoi cu Caragiale!

Discuţiile din orele cu doamna Litman depăşeau cu mult sfera Limbii şi literaturii române. Mi le amintesc pe multe dintre ele, de pildă cea în care ne-a întrebat: “Când începe să creadă în Dumnezeu un om care nu credea în Dumnezeu?” şi a fost extrem de încântată de răspunsul prompt al lui Cristi Nicolae: “La primul infarct!”

Făceam pe-atunci “reuniuni”, un fel de discotecă la şcoală, de regulă în sala de sport, dar o dată şi în holul mare de la parter. Phoenix domina epoca şi dansam până la epuizare pe “Negru Vodă” – să nu credeţi că doamna Litman nu era acolo, încercând să ne înţeleagă frenezia. Mergeam în excursii pe munte – să nu vă-nchipuiţi că nu mergea cu noi. Când am avut nevoie de o sumă destul de mare de bani, la cine credeţi că am apelat? Când sufeream sau eram confuz, cu cine mă sfătuiam?

Terminarea liceului n-a însemnat slăbirea legăturii cu profesoara de Română. Sigur, ne vedeam mai rar, dar nedezminţit. Într-un fel sau altul, a fost lângă mine în toate momentele cheie ale vieţii mele. După moartea mamei – doamna Litman a fost la ceremonia funerară, singura din afara familiei – mi-a propus, cu lacrimi în ochi, să mă înfieze…

Dacă până în 1990 nu prea aveam niciunul loc de-ntors, după revoluţie profesoara a înflorit pur şi simplu, plină de idei şi de energie. M-a luat de mână şi m-a dus la Mihai Tatulici, pe-atunci director la Tele7abc, să-i propună înfiinţarea unui Guvern al Presei în care eu urma să fiu ministrul Învăţământului… M-a luat iar de mână şi m-a dus tot acolo, de data asta la Florin Călinescu, să-i propunem un plan de relansare a postului – ocazie cu care am văzut o scenă probabil unicat: Florin Călinescu tăcând 20 de minute şi ascultând-o pe doamna Litman! Datorită ei am ajuns în TVR şi în alte locuri, mi-a relevat numeroase cărţi, mi-a dat sfaturi de viaţă, m-a ajutat spiritual şi material, a fost îngerul meu păzitor, extrem de pisăloagă uneori, fermecătoare chiar şi-atunci…

După ce s-a prăpădit soţul ei – băieţii fiind de mult plecaţi din ţară – mi-a spus ce i s-a-ntâmplat: “Eu l-am pierdut pe A din Acasă. Aici nu mai e Acasă, e doar o casă…”

În ultimii ani – s-a stins la 90 – era tot mai frământată de planul ei de relansare a Educaţiei româneşti, începând cu grădiniţele, care ar fi urmat să alcătuiască reţeaua preşcolară “De veghe în lanul de secară”… Îl descoperise la bătrâneţe pe Sallinger şi fusese de-a dreptul devastată de romanul lui… Cu proiectul ăsta, tot mai amplu, a încercat să ajungă peste tot, în multe locuri a şi ajuns, dar… Între timp, se consola punând ochii pe câte-o vedetă TV, moderatori de talk-show-uri, pe care îi chema acasă sau se întâlneau la o cofetărie şi mi ţi-i toca mărunt… tocmai pentru că îi iubea! Unuia dintre cei mai mari i-a spus: “Sper ca Vântu să te dea afară!”, întrucât socotea că omul n-avea ce căuta acolo…

Sunt fericit că mi-a cunoscut toată familia şi în special copiii. Ioan, având pe atunci abia trei ani, este ultimul căruia i-a spus, aplecându-se şi băgându-se în sufletul lui – avea un stil aparte de a-i provoca pe copii –, privindu-l cu atenţie de la zece centimetri: “Eu sunt Paula”.

Ştiu că e acolo sus şi vede tot, aşa că ţin să-i spun: “Nimic nu s-a pierdut!”

Şi “Mulţumesc!”

Tudor Călin Zarojanu

10/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui!

Tudor Călin Zarojanu (n. 1956) este scriitor și jurnalist. Este realizatorul emisiunii De ce-aș citi?, difuzată la TVR. Lucrează de peste douăzeci de ani în presa scrisă. Este consilier în management. A absolvit Secţia de informatică a Facultăţii de Matematică, Universitatea din Bucureşti, cu lucrarea de licenţă „O privire matematică asupra piesei «Romeo şi Julieta»”, publicată ulterior de Editura Academiei. Volume publicate: Viata ca troleibuz (proza scurta, 1992; Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pentru debut), Viata lui Corneliu Coposu (biografie, 1996; ediția a II-a, 2005), Juniorii Seniorului (2009); Seniorul Corneliu Coposu (coeditor, 2014); romanele Reluare cu încetinitorul (1997), Sfârșitul lumii (2005), Mass media insider. Alte titluri: Copiii asfaltului (proza scurta, 2006), Cartea alba a porcului (2011, coautor), Plaja (2016), Salutări de la UNU (2016).