Vara anului 1930. Ora cinci dimineața.

Într-un sat din partea stângă a Nistrului, Mălăiești, domnește liniștea. Mai e puțin și răsare soarele. Dintr-o dată, un sunet puternic de mașina se aude. Toate luminile de la case se aprind, iar oamenii ies să vadă ce se întâmplă.

*

Străbunica mea, Panaghia, locuia în acel sătuc cu părinții și ceilalți patru frați ai săi basarabeni. În dimineața aceea, cei cinci copii erau singuri acasă. Ca mai toți localnicii, și ei fuseseră treziți de zgomotul mașinii.

Și ea și toți ceilalți și-au dat seama ca veniseră prădătorii, veniseră soldații sovietici să-i ia. Auzise de la oamenii mari că se întâmplă asta. Chiar îi vor ridica de-acasă? Unde-i vor duce? Ce le vor face?

Unii ziceau că, de veneau militarii și-i găseau pe copii fără părinți, îi lăsau în plata Domnului. Dar, din păcate, nu a fost așa. Doi soldați au bătut la ușă și i-au forțat pe străbunica Panaghia (care avea pe atunci 14 ani), pe sora ei Serafima (de 8 ani) și pe fratele ei Kiril (de 17 ani) să vină cu ei, „pentru a le face documente”.

Panaghia nu a reușit să ia mare lucru. Doar o bocceluța cu o bucată de pâine și o haină. Acasă au rămas două surori de 3 și 5 ani: ca prin minune, fetițele au scăpat. Erau prea mici, ca să fie luate.

Panaghia, Serafima și Kiril au fost duși de soldați până la Tiraspol (localitate care se alfa atunci în Republica Moldova, dar care de prin 1990 e capitala unei autoproclamate Republici Nistrene Moldovenești.)

Apoi, au fost urcați într-un tren. De fapt, au fost aruncați într-un vagon de animale, unde nu aveau loc nici să respire. În vagon – zeci de deportați stăteau om lângă om. În acele condiții, frații au pornit într-o călătorie cu o destinație necunoscută.

Din când în când, trenul oprea prin gări. Atunci se deschideau ușile vagoanelor și soldații care păzeau trenul veneau la ei și le dădeau pește cu multă sare, pentru a le fi sete. Apă – însă – nu primeau niciun strop.

*

Oamenii mureau de foame și de sete.

Iar morții erau aruncați din tren.

*

Multe nenorociri și multe trădări s-au petrecut în călătoria aceea fără sfârșit. Kiril, fratele Panaghiei și al Serafimei, s-a dezis de surorile lui, spunând ca nu le cunoaște, pentru a nu fi nevoit să le aibă în grijă.

Străbunica mea a plâns tot drumul, până au ajuns în Siberia (la Kirov). Acolo, autoritățile sovietice i-au pus pe deportați la treabă. Munceau și munceau – la -52 de grade.

*

Oamenii mureau de frig și de foame.

Pe morți îi aruncau într-o groapă comună.

 *

Străbunica mea și cu sora ei Serafima mâncau pomișoare și scoarță de copac. Lângă pădurea unde munceau, era o fermă de porci și, seara, cele două mergeau de furau mâncare de la animale. Iar de băut – beau tot din apa lor.

Au încercat să fugă de multe ori, dar de fiecare dată au fost prinse. Serafima a fugit, totuși, în cele din urmă cu o prietenă și a mers acasă, pe jos. Călătorea noaptea, pentru a nu fi văzută. Ziua dormea. Purta doar o rochie ruptă și era desculță. De aceea, a răcit foarte tare și a făcut pneumonie. Dar a ajuns în cele din urmă acasă, așa, bolnavă. În foarte scurt timp, a murit.

*

Oamenii mureau de boli și de foame.

Iar morții erau îngropați fără cruce.

*

În 1937, rușii au lăsat-o și pe străbunica Panaghia să plece. A făcut 200 de kilometri pe jos, din Siberia până acasă, în două săptămâni. Din când în când, se mai oprea prin sate, unde au găzduit-o niște familii binevoitoare.

Imediat după ce a ajuns în Mălăiești, a aflat că i se luase casa și că familia ei locuia acum la rude. Cu greu s-au reîntâlnit toți, reluându-și viața.

Spre surpriza familiei, după o lună-două și-a găsit ursitul și s-a căsătorit. Au avut doi copii străbunica și bărbatul ei. Dar liniștea ei nu a durat prea mult, căci, în foarte scurtă vreme, soțul i-a fost luat la război și a fost împușcat pe front.

Însă nenorocirile străbunicii nu s-au sfârșit.

Văduvă fiind, a rămas cu soacra care nu o ajuta la nimic. Iar într-o zi, unul dintre copii a murit călcat de o căruță.

Tihna străbunicii a venit abia după ce s-a recăsătorit cu Gherasim, străbunicul meu, cu care a avut o fiică: pe bunica.

O admir pe străbunica Panaghia pentru felul în care a reușit să treacă peste toate greutățile. Pentru că a avut simțul umorului. Pentru că a fost puternică. Și frumoasă. Așa cum o arată fotografia aceasta, cu Gherasim al ei:

Ilinca DINU

Clasa a VI-a „Principesa Ileana”
Liceul Pedagogic „Anastasia Popescu” , București