„Așa trebuia să iubești: fără teamă, fără piedici, fără să te gândești la ziua de mâine. Și fără regret, după aceea.” Și, câteodată, așa trebuia să trăiești dacă te-ai fi găsit într-o lume normală, calmă, inteligentă.

Acum, însă, „capul i se lovise de prea multe trepte”, iar conștiința lui îl chinuia, îl acuza. Și-ar fi dorit să poată să-și decupleze memoria oricând, să șteargă multe, să se prefacă senin, ironic și tânăr…

Scriitorul Julian Barnes a scris un nou roman – „Zgomotul timpului” (editura Nemira, 2016, traducere de Virgil Stanciu). Iată un enunț simplu, chiar dacă în momentul încheierii cărții m-am întrebat în ce categorie se încadrează această, să-i zicem, biografie ficțională a lui Dmitri Șostakovici. Faptele sunt reale, documentarea autorului a fost profundă. Chiar dacă se situează în cu totul alt registru, probabil că nu am mai fost atât de impresionată de un roman biografic de la „Agonie și extaz” al lui Irving Stone, cel care a surprins toate frământările lui Michelangelo. Și o să încerc să argumentez de ce.

Introspecția marelui compozitor care-și disecă fiecare gând, sentiment sau întâmplare, scuzându-se sau, dimpotrivă, acuzându-se, se așterne pe parcursul celor trei părți ale volumului cu „lacrimi, oftaturi și ură de sine”. Nu e nicio cosmetizare, iar decăderea morală, frământările asociate cu faima (aparentă sau reală) profesională și politică sunt surprinse exact, dovedite de presa vremii.

Barnes putea să folosească un ton rău, să-l pună la zid pe compozitorul rus, să-l condamne fără drept de apel pentru toate compromisurile și trădările făcute. Sau, dimpotrivă, să-l compătimească, să-i caute doar circumstanțe atenuante, să laude talentul lui de compozitor, să treacă sub tăcere multe dintre punctele întunecate ale existenței lui Șostakovici. Ar fi fost asemenea „umaniștilor occidentali care nu pricepeau cel mai simplu fapt despre Uniunea Sovietică: era imposibil, aici, să spui adevărul și să mai trăiești. Ce lesne era să fii comunist când nu trăiai în Comunism!”

În loc de asta, intră în mintea artistului, știind, simțind că el însuși s-a chinuit mai tare decât au făcut-o alții, contemporani sau succesori. „Se părea că noaptea, când era singur, mintea era stăpână peste el. Ei bine, nu poți scăpa de destin, după cum ne-a asigurat poetul. Nu poți scăpa nici de mintea ta.” Iar acolo adânc, în mintea lui Șoștakovici, pătrunde autorul (și cititorul) – fără sentințe, dar și fără milă sau compasiune.

Presiunea poliției politice, indiferent de epoca trăită, răzbate chiar și atunci când un calm aparent merge alături de oamenii atât de înfricoșați. Peste tot se simt  „mâini, mâini alunecoase, mâini care înhață.”

Firele poveștii dominate de superstiția anilor bisecți, aducători doar de rele, se amestecă, se clarifică, apoi se tulbură, urcă sau coboară. Un ceas se aude ticăind permanent printre cele imaginate (sau nu) de Barnes. Noi știm finalul (sau finalurile) doar din afară. Am gândit la vremea respectivă că totul pentru artist a fost un compromis calculat cu cinism, detașare și, de ce nu, dispreț. În „Zgomotul timpului” romancierul ridică un văl. Firește, poate să fie doar literatură, dar talentul britanicului de a merge dincolo de întâmplările reci, de a scormoni, a înțelege îl determină pe cititor să cadă pe gânduri – asupra destinului, înainte de toate. „Destinul. Doar un termen bombastic pentru ceva în legătură cu care nu puteai face nimic.”

Oare cine și cum a fost Șoștakovici? Până la acest roman toată lumea credea că știe răspunsul, unul, incontestabil, dur. Și totuși… „Un nebun? Un ironic? Un rus?”

Într-o epocă în care artiștii se așteptau oricând să fie ridicați, arestați, dați dispăruți sau condamnați la moarte, câți (dintre noi) ar fi rezistat? „Astăzi se va ține un concert cu lucrări semnate de dușmanul poporului, Șostakovici.” Cum mai puteai să respiri în țara lui Stalin după o asemenea prezentare?!

Oistrach, de exemplu, povestea cum, în fiecare noapte, puterea ridica pe altcineva din clădirea în care locuia. Unul câte unul, niciodată o arestare în masă. Până a rămas doar el – și nu a mai rezistat.

Sub aceeași presiune, îl găsim pe Șostakovici seri la rând stând în fața ușii, cu valiza făcută, după ce-și lua rămas bun, ritualic, la ora culcării, de la familie. „Ca și cum ar fi plecat să lucreze în tura de noapte”. Tremura la fiecare zgomot al liftului. Vedea umbre rătăcite. Fără viitor. „Toată lumea voise totdeauna mai mult de la el decât era capabil să dea. Dar tot ce voise el să le dea era muzica.” Iar „lumea” i-a luat trupul, mintea și, în cele din urmă, sufletul.

 

 

Tensiunea celui care cedează pentru că nu poate și nu știe să facă altfel este surprinsă cu o măiestrie dureroasă de bagheta lui Barnes. Nu avem de-a face cu niciun fel de falsitate sau emfază. Și de-aici și meritul autorului care a auzit și (ne-)a redat „zgomotul timpului”, într-o lume în care muzica fusese creată de „două categorii de compozitori: cei vii și înspăimântați și cei morți.”

Firește, Julian Barnes nu are nevoie de recomandarea mea. Faptul însă că el a scris o altfel de carte, într-un stil prin care se redefinește, parcă, mi s-a părut obligatoriu de semnalat, mai ales când în paginile lui descoperim destinul unui om care a semnat pagini nemuritoare ale muzicii lumii noastre.

Revin cu întrebarea – cine a fost Dmitri Șostakovici, botezat cu acest prenume doar în urma insistenței unui preot fanatic? „Ce importanță avea numele? Se născuse în Sankt Petersburg, începuse să crească în Petrograd, își încheiase creșterea în Leningrad. Sau Sankt Leninsburg, cum îi plăcea uneori să spună.” Un om aflat în imposibilitatea de a cuceri vreodată fericirea, un suflet pe care puterea „și-a ascuțit ghearele”, unul „ca mulți alții în tot orașul, așteptând noapte de noapte să fie arestat”, sperând că „viitorul se va certa cu prezentul”, visând doar la o vară de demult când „nu existase nimic în viața lui în afară de dragoste, muzică și înțepături de țânțar”, cel care credea că „linia lașității din viața sa era singura adevărată și continuă”.

Niciuna dintre părțile romanului nu este scrisă într-o tonalitate majoră – doar bemoli pângărind, printre multe țigări, muzica unui pesimist. A unuia pentru care „metronomul a fost setat mereu greșit”.

Odilia Roșianu 

redactor șef „Literatura de azi”

Sursă foto – Pinterest