Mi-ai luat singurul lucru bun din viața mea, Doamne! Mi-ai luat munca alături de copiii mei bolnavi, de la spital. Mi-ai dat zile, deși nu ți le-am cerut. Zile în care mă doare fiecare os, fiecare bucată din corpul ăsta chinuit.
*
Ia-ți înapoi, Doamne, lunile blestemate în care mă ții legată de un pat de spital! Și dă-mi măcar o zi în care să nu mă mai doară nimic. NIMIC.
*
Pe geam, văd crengile bradului – înalt, până la etajul patru. A fost bradul meu de Crăciun. L-aș fi vrut – atunci – îmbrăcat în zăpadă. Dar n-a fost să fie! Ninge de câteva ore. Pe pervaz, s-a strâns o grămăjoară de nea. Îmi vine să cobor din pat și să fac acolo, la fereastră, un om de zăpadă.
*
Azi m-am ridicat din pat de trei ori. Aș fi vrut să fac măcar un pas. Am încercat să mă țin pe picioare. Nu am reușit.
*
Mi-ar plăcea să mă plimb pe-afară, bine-mersi. De fapt, m-aș plimba, târându-mi piciorul drept, mai scurt decât celălalt. Oare cum scrâșnește zăpada sub ghetele mele de șchioapă? Azi, că tot a nins atâta, i-aș plimba cu săniuța pe copiii mei, de la spital. Poate că unii nu mai apucă altă iarnă…
***
Acestea ar putea să fie gândurile Cameliei.
Mi le-am imaginat ascultându-i poveștile pe care mi le-a spus, la telefon.
Camelia are 42 de ani și e asistentă la secția de Oncopediatrie a Spitalului ,,Louis Țurcanu” din Timișoara.
Multă vreme a fost pacienta acestui spital, căci suferă de o boală gravă, descoperită de pe când era mică.
Camelia are talasemie majoră, o boală ereditară care necesită tratament pe viață. În lipsa lui, bolnavii mor. Afecțiunea îi provoacă unui suferind o anemie severă, drept care acestuia i se fac – periodic – transfuzii.
De șapte luni, Camelia a stat mai mult în spitale, decât la serviciu sau acasă. Acum este pacienta Spitalului Județean din Timișoara. E internată la Ortopedie. A ajuns aici în urma unor fracturi de tibie, la ambele picioare. Înainte ca această nenorocire să i se întâmple, ea s-a împiedicat în casă, fracturându-și un umăr, o mână și un genunchi. Pentru fractura de genunchi, Camelia rămâne trei luni în repaus. Apoi, din senin, într-o zi, stând în pat și-a rupt – din nou – piciorul beteag.
Noua fractură îi atinge o venă. Vena sângerează și apare un hematom care, în timp, împinge de la locul lui osul rupt și împiedică vindecarea. Femeia îndură o operație și alte 4 luni de imobilizare. După atâta vreme, la un control, descoperă că piciorul drept îi este mai scurt cu 3 centimetri decât celălalt. Când este lăsată să se țină pe propriile picioare, tibiile i se rup, din cauza osteoporozei avansate. (Scorul obținut în urma unei investigații de osteodensitometrie DEXA era de -6,5.)
Este operată din nou și medicii îi pun tije la fiecare picior. Urmează, iar, o lună și jumătate de imobilizare.
După atâta vreme, Camelia se simte mai bine și va începe recuperarea.
***
Pe lângă aceste trei operații la picioare, Camelia a mai suferit alte patru intervenții majore.
Prima – o splenectomie. Are parte de ea în 1981, când doctorul Louis Țurcanu i-a scos din corp trei spline care cântăreau, la un loc, mai bine de 4 kilograme.
A doua operație (din 1985) i-a reparat o fractură la o mână.
În 2007, face un abces hepatic și un abces cerebral care necesită îngrijiri intense și intervenții decisive. Atunci, Camelia zace timp de patru luni în stare de inconștiență. Uită să scrie. Uită să meargă. Reînvață toate aceste lucruri, după ce – spre surprinderea tuturor – își vine în fire.
În 2009, este operată din nou și-i sunt înlăturate din corp aproape 4 kilograme de aderențe hepatice.
Dacă astăzi este vie, povestindu-mi la telefon toate suferințele prin care a trecut (mult mai multe decât cele pe care le-am amintit aici), acest lucru se datorează doctorilor, spune Camelia. Și, mai ales, unei doamne extraordinare – doamna doctor Șerban Marghit, pe care a cunoscut-o în 1982, ca pacientă; care acum îi este șefă; și care o îngrijește în continuare.
Aș zice că pe Camelia o țin în viață și-alte cele: dragostea celor două surori ale ei. Dragostea mamei. Pasiunea Cameliei – pentru meseria pe care o face. Și dragostea ei pentru copiii bolnavi de cancer, de la secția de Oncopediatrie a spitalului cu care s-a învățat din copilărie.
Spune că meseria este cel mai important lucru pe care îl are. Că ar merge la muncă – și de n-ar mai primi salariu. Că fiecărui copil îngrijit de ea i-ar da un măcar un an din viață, ca să aibă timp să se facă bine.
*
În prezent, la secția Ortopedie 2 a Spitalului Județean din Timișoara, Camelia își petrece zilele pe patul de spital. Desenează.
Colorează.
Citește.
Face tratamente. De la patru ani de când i s-a descoperit talasemia, Camelia nu a avut nici măcar o zi în care să nu fi luat câte o pastilă.
Economiile îi sunt pe sfârșite, iar în perioada de recuperare are nevoie de orice sprijin.
De orice sumă de bani.
De scutece absorbante sau de alezele care îi sunt necesare pentru un trai zilnic decent.
De consiliere psihologică și de orice ar putea să o ajute să treacă mai ușor peste un an de coșmar.
Un an în care a fost bolnavă – și lipsită de autonomie – timp de 7 luni.
Experiențele împărtășite mie i-au lăsat, spune ea, cicatrici sufletești care sângerează ori de câte ori vorbește despre ele.
Eu spun povestea Cameliei mai departe, având credința că vorbele mele vor ajunge la cei care pot să o ajute.
Donațiile se pot face în contul RO77BACX0000003211754000 deschis la Unicredit Țiriac Bank pe numele Coandă Camelia Irina.
Vă stau la dispoziție cu documentele medicale pe care Camelia mi le-a încredințat. Îmi puteți trimite mesaje accesând secțiunea CONTACT de pe Bunatate.ro sau scriindu-mi la adresa ioanarevnic@bunatate.ro .
Ioana REVNIC
Desenele care însoțesc acest text sunt realizate de Camelia.
Foto ,,Om de zăpadă” – Rusanda Cojocaru – Bookletta
Cover – velimblog.org
