Deunăzi, la urechile mele ajunge o spumoasă polemică despre… bunătate.
Locul:
În parc. Pe o bancă.
Personajele :
Un EL – grav, sigur, calm. Din când în când, o tuse iritativă îl face să se oprească din vorbit. Cred că e un fumător sadea.
O EA – niţel patetică, zglobie, firavă. Când spune ceva, respiră precipitat.
Eu – martor inoportun. Stau aproape de cei doi, pe altă bancă, aşteptând pe cineva.
Iacăta discuţia. O reproduc după notiţele din agenda pe care o am la mine mereu. Cum am prins firul conversaţiei, am scos agenda din poşetă şi am scris în ea cât am apucat.
EL (continuă un gând început de dinainte): ...Bunătatea e nefirească într-o lume bazată pe violență și de aceea nu trebuie lăudată, ci compătimită. Bunătatea lui Isus exprimată, de exemplu, prin evitarea conflictelor (să întinzi și obrazul celălalt) sau îndemnul de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți reflectă un mijloc de supraviețuire al celor slabi. E o dovadă de ipocrizie, deoarece lumea însăși e făcută să existe printr-o permanentă înghițire a unora de către alții, adică prin exprimarea urii, ca principiu și deziderat. Şi nu prin promovarea dragostei.
EA (precipitată): Da, dar…
EL (placid): Şi sărutul e ca o încercare reciprocă de înghițire a unuia de către celălalt. Există și expresii care exprimă acest lucru, spuse cu drag: „E drăguț, de îți vine să-l mănânci, nu alta!”, „o mânca din ochi de dragă” sau pur și simplu „te mănânc!”
EA: Ha, ha! Eşti drăguţ, de-mi vine să te mănânc… (Îl sărută.)
EL (netulburat): Până și larvele licuricilor atacă melci, viermi și alte insecte. Frumoasa buburuză e un prădător cumplit, un fel de monstru cu o voracitate ieșită din comun. Întreabă niște afide dacă o consideră frumoasă!
( Îl ascult, cântăresc cele auzite şi-mi vine să-i dau dreptate…)
EA (promptă, ghicindu-mi gândurile): Ai dreptate! Nu bunătatea ţine de strânse legăturile din natură… „Natural” e să NU fii „bun”, aşa cum şi tu spui. Animalul numit om nu e altfel, pentru om, decât e buburuza pentru păduchi…
Dar pe lângă apucăturile noastre de fiare, pe lângă instinctul care ne întărâtă foamea, setea, furiile, temerile avem şi mintea de pe urmă, care filtrează şi rafinează aceste impulsuri „naturale”.
Bunătatea ar putea să fie rezultatul unei asemenea sublimări. Dacă eu, ca om, sunt diferit de buburuza care căsăpeşte păduchi, e pentru că sunt „nenatural”, alegând măcar din când în când să fiu „bun”….
(Şi ea are dreptate, îmi spun înainte de a părăsi locul disputei. Mă îndrept spre cunoştinţa cu care îmi dădusem întâlnire şi care apare în parc, cu zece minute înainte de ora fixată.)
*
Totuşi:
Cine are dreptate?
Ioana REVNIC
Întrebare neproductivă 🙂 , Ioana: vorbim despre valori, iar lor nu li se aplică atribute precum ”adevărat/fals”, ”drept/strâmb”.
Aș reformula: Tu ce alegi?
Și aș reformula și răspunsul ei, pe care eu îl aleg în varianta aceasta: dacă eu, ca om, sunt diferită de buburuza care căsăpeşte păduchi, e pentru că sunt foarte naturală ÎN NATURA MEA UMANĂ – nu „nenaturală”, cum spune ea -, alegând măcar din când în când să fiu „bună”.
Şi uite aşa îmi dau seama cum mă ajută cursul despre întrebările productive în formularea unor titluri (mai) inspirate.
Din punctul de vedere al dezvoltării personale, reformularea răspunsului despre care vorbiţi e justificată şi mi-a dat ideea unei alte postări.
(Din punct de vedere strict literar, ar fi prea explicită.)
P.s. Cred că e momentul să amintesc ce mi-aţi spun cândva: „Cultivă-ți bunătatea! Cu realismul absolut necesar și asumându-ți riscul să ți se răspundă pe dos.”