Masthead header

Tatiana Ţîbuleac – Defectul

tatiana

Zilele trecute mi-am cumpărat de la un magazin din cartier un lucru defect. Nu era nici vina mea, nici a lor, ci a producătorului – ceea ce în Franța înseamnă că marfa va fi primită înapoi imediat, cu scuze, fără a-l pune pe cumpărător în situația prostească de a explica de ce a fost căscat și a luat acasă “defectuozitatea”. M-am dus calmă la magazin și, pentru că erau reduceri mari, am decis să mai iau câte ceva și să mă lămuresc cu toate la sfârșit. Cum mergeam printre rândurile cu lenjerie, deodată simt cum cineva mă apucă de picior și mă trage la pământ. Apoi un tânăr cu un sutien la gât începe a râde isteric la mine, de mine, de el, de situație.

Am înlemnit de frică. Genul cela de frică pe care nu o poți controla, la care nu te aștepți o mie de ani. Pur și simplu ești luat prin surprindere de absurdul situației.

Primul meu impuls a fost să-i trag “agresorului” una cu geanta în cap. Iar când, desigur, se va fi adunat lumea, administrația, poliția să spun că am făcut-o involuntar. Că idiotul și cretinul și “handicapatul” m-a speriat prea tare și eu am reacționat cum am putut.

După câteva secunde, când frica a mai trecut, am văzut însă că tânărul din fața mea nu era tocmai sănătos. Adică, mai corect spus, avea un handicap. Așa cum stătea jos și se uita la mine – eu deja mă ridicasem – aproape plângea, legănându-și capul de jos în sus, iar din gură îi curgea saliva care îi murdărea fața și hainele.

O vânzătoare a apărut repede, s-a uitat cu grijă mai întâi la el, l-a ridicat; după aceea – și la mine. M-a întrebat dacă sunt bine, dar cumva grija ei se îndrepta mai mult spre băiat. Sinceră să fiu, eu uitasem deja de frica mea, și, la fel ca vânzătoarea, îmi făceam griji pentru tânăr.

El plângea. Era un plâns liniștit, pe care l-am văzut frecvent la oamenii bolnavi. Un plâns care îți sfâșie inima, pentru că nu e de moment, ci-i parcă acumulat, chinuit – adunat în viața de zi cu zi, oră cu oră. Eu nu puteam spune decât “sunt bine, sunt bine”.

Vânzătoarea mi-a explicat că băiatul lucrează în magazin pe o perioada de câteva săptămâni, într-un program de integrare a tinerilor cu handicap. Astfel ei pot face parte mai activ din viața socială, pot câștiga niște bani, deși nu banii sunt scopul, desigur. Și că până acum nu s-a mai întâmplat așa ceva.

I-am spus că nu s-a întâmplat nimic grav. Și m-am dus la etajul doi, ca să-mi caut de treabă. Acest tânăr, cu fața lui plânsă și plină de salivă, nu-mi ieșea însă din cap. Mă simțeam prost. De parcă eu eram cea care îl trăsese jos, de picior. Mă întrebam ce să fac, ca să îl ajut. Și mă mai gândeam că acest experiment chiar dă roade. Nu doar că aceia asemenea lui se simt în rând cu lumea, dar și noi – restul lumii – mai roadem fundul inimii și mai găsim acolo câte o fărâmă de omenie.

La un moment dat, l-am observat după niște standuri, cum mă urmărea. Nu mai plângea. I-am făcut un semn să se apropie. A venit cu capul plecat, ca un copil de grădiniță, deși avea cel puțin 18 ani. I-am spus că aș vrea să cumpăr niște cărți poștale și nu știu unde sunt. Erau în spatele nostru, dar m-am făcut că nu le văd. S-a bucurat. M-a întors de mână și mi le-a arătat. Apoi a început a scoate câte o carte din fiecare fel și a mi le pune în brațe.

– Aaastaaa e frumoassssăă, astaaa e frumoassăăă, vorbea el cu greu, dar inteligibil.

Acum că ne liniștiserăm ambii, găseam că pot comunica cu el simplu. Că în afară de fața lui schimabtă de boală, era un om normal. Un pic copilăros, dar normal. Am cumpărat trei cărți poștale, pe care le-a ales el. Și niște hârtie de împachetat cadourile. Tot el a ales-o. Apoi a vrut să îmi arate cum poate alerga repede-repede pe scările rulante, dar mi s-a făcut frică de vreun accident și i-am zis că mă grăbesc. L-am lăsat mulțumit de sine.

Am plătit pentru lucrurile noi, mi-am schimbat “defectul” și m-am pornit spre casă cu inimă ușoară. M-am gândit că seara, după lucru, în timp ce eu îi voi spune soțului meu întâmplarea, tânărul  îi va povesti mamei sale cum a ajutat o femeie să cumpere cărți poștale și hârtie pentru cadouri. În timp ce soțul meu va spune, wow, sper că nu te-ai speriat prea tare, sper că ești bine… Mama lui va spune – wow, bravo, bravo, și ce ai mai făcut astăzi la magazin?

Și m-am mai gândit ce bine e că sunt țări și societăți unde lucrurile cu defecte nu sunt vina nimănui, la fel ca oamenii cu handicap. Că nimeni nu te pune la zid că ai cumpărat o cafetieră stricată. Că nimeni nu te izolează pentru că ai o boală specială.

Că există lumi unde orice defect este reparat – cu grijă, cu responsabilitate și cu dragoste.

***

coperta-fabule-moderne-2

Întâi, i-am citit fabulele moderne pe Facebook. Strângeau sute de like-uri şi-mi închipuiam că autoarea lor o fi fiind  în mod SIGUR o persoană publică. În plus, în fotografii arăta ca un star. Apoi, m-am bucurat să îi găsesc textele şi în revista literară cu cei mai mulţi fani, Literatura de azi, unde eu însămi scriu despre cărţi şi autori români din ţara ei de baştină

În Literatura de azi – www.literaturadeazi.ro – Tatiana Ţîbuleac ţine rubrica CRETA DIN BUZUNAR.

Azi, este primul Oaspete Bunatate.ro, cu un articol publicat recent pe blogul personal, text care a stârnit zeci de reacţii printre cititori.

Tatiana ŢÎBULEAC are 35 de ani şi este din Basarabia unde, timp de 15 ani, a fost jurnalistă. A lucrat mai întâi în presa scrisă, apoi la PRO TV Chișinău, fiind reporter, editor și prezentator de știri. De 6 ani stă la Paris. Aici lucrează, crește doi copii și scrie. Este autoarea Fabulelor moderne – o serie de istorii despre oameni, publicate pe portalul www.stiripozitive.eu şi strânse, apoi, sub acelaşi titlu, într-o carte.

Am citit şi eu volumul de debut al Tatianei ŢÎBULEAC. L-am cumpărat de AICI.

Pe Tatiana ŢÎBULEAC, o mândreţe de femeie cu minte o găsiţi pe blog: http://tatianatibuleac.net/

Şi pe paginile ei de Facebook: aici şi aici

Ioana REVNIC

Sunteţi bineveniţi pe www.bunatate.ro şi pe Bunatate.ro !

 

L i k e   u s !