Masthead header

Un spectacol poetic memorabil

La noi și, cred eu, în Republica Moldova, Andrei Țurcanu este (re)cunoscut, întâi, în ipostaza de critic literar, și-abia apoi în cea de poet. Deși poezia e prima lui dragoste. Șfichiuitor – în comentariile critice; fără vocația înfrățirilor literare; poet atipic printre congeneri, Andrei Țurcanu pare să-și fi asumat – în lumea lui – o solitudine autoimpusă. O recentă antologie de autor, Rost (111 poezii alese de Nina Corcinschi, critic literar la rându-i) îl readuce în atenția potențialilor cititori.

Și selecția scrierilor din Rost, și construcția volumului dovedesc o bună cunoaștere de către Nina Corcinschi a operei poetice a lui Andrei Țurcanu. Textele sunt grupate în patru secțiuni: Asceze (cu poezii din volumul de debut – Cămașa lui Nesos, 1988; și din alte două cărți: Destin întors, 2005; Iisus prin miriști, 2006); Transparențe (un „capitol” heteroclit, deși cuprinde doar texte din Estuar, 2008); Agonice (cu poeme mai recente, unele neincluse în volume anterioare); Excelsior (reunind poezii din memorabilul Verde regal, publicate în 2014 sub pseudonim, apoi asumate de scriitor). O comparație între Rost și cea mai consistentă antologie poetică a lui Andrei Țurcanu – Zăpezi în august (2015) – distinsă în Republica Moldova cu Premiul Național, arată exigența selecției operate de antologatoare.

Poeziile alese reușesc să compună un univers coerent, fidel nu doar unor teme fundamentale (rost, moarte, transcendență, viață, dragoste – de semeni, de iubită, de patrie, de neam, de adevăr), ci și acelorași atitudini față de lume: luciditate, bărbăție, dezgust, revoltă, singurătate, exultare, înțelepciune, asumare. Sunt de urmărit, în timp, ipostazele în care eul poetic se arată lumii.

Întâi e eul ascuns sunt măști livrești, „purtate” îndeosebi în Cămașa lui Nesos: Simplicimus, Don Quijote, Chiron Centaurul, Abélard, Harap-Alb ș.a. Această opțiune a „camuflării” e, poate, un reflex al criticului care a asimilat o vastă cultură poetică (debutul în poezie producându-se după cel din critică). Sau o replică la lirismul simplist, practicat de prea mulți confrați. Ori o atitudine subversivă: „Să conspirăm noi am deprins de la spuză/ învăţând să ascundem cu grijă un nezis sub un zis. (…)” (Diversiune).

E, apoi, eul lucid, martor necruțător al realităților proxime: o patrie care e Țara lui Papură Vodă sau O lume de-a-ndoaselea; un popor de nevolnici, „o gloată-n agonie”, „pitulicea asta de neam”.

Câteva poeme din primele două secțiuni ale antologiei arată eul dezgolit, profund vulnerabil, din Agonice și Excelsior. De exemplu, acest Strigăt: „Aici se moare încet, fără grabă/ în ritmul luminii de toamnă/ care se-ngroaşă până devine grea, de cenuşă./ Nu mai aştept semnalul./ Lângă noptatice ţărmuri/ îmi sfâşii carnea, ies din pielea de lup, mă mut într-o piatră/ şi strig în gura genunii:/ Lăsaţi-mă să urlu şi să uit…/ Lăsaţi-mă să urlu şi să uit…/ Lăsaţi-mă să urlu şi să uit…

Agonice și Excelsior radiografiază trăirile eului poetic confruntat cu două experiențe fundamentale – moartea (în Agonice) și dragostea târzie (în Excelsior). Textele de aici sunt partea cea mai atractivă a volumului. Poemele au cursivitate. Au rafinament. Sunt elaborate, dar nu ermetice sau prea pre(ten)țioase – ca unele mai vechi.  Mai toate te fac să te gândești la o operație pe cord deschis, executată fără anestezie: „Negre linii./ Drumuri-de-fier se pierd în cețuri de toamnă…/ Strâns în poză de făt, adorm între traverse/ visând cum negurile reci ce mă acoperă/ se răsfiră-ntr-o infinire de mov./ Nu-mi pasă de urletele nesăbuite ale sirenei din depărtare/ de trenul care vine într-un iureș./ Ca de-o blăniță caldă de miel/ îmi lipesc fruntea de șina peste care/ dintr-o clipă în alta cele o mie de tone vor trece cu toată viteza/ lăsând în urmă un abur și – în amintirea lumii –/ un brebenel cu gust de leșie.”

Sunt poezii despre acceptarea mersului firii. Despre limitare, moarte, irosire: „să fii lumânare într-un întuneric desăvârșit/ să încerci cu disperare să alungi bezna/ și ea, înaintând de pretutindeni tăcută, să te înghită fără-îndurare/ să te zbați îngrămădindu-te la picioarele tale/ să te lupți/ fără speranța că vei ajunge a vedea cum se luminează de zi/ în jurul tău e derivă și frig/ și umbra morții ascunsă printre cutele așternutului te sugrumă încet…/ atât de lungi sunt nopțile și atât de dureros e/ să fii lumânare într-un întuneric desăvârșit.”

Dar și despre eliberare. Despre viață salvată de dragoste. Despre speranță.

Poezia lui Andrei Țurcanu are patetism, dar nu are nimic din moliciunea altor creații din lirica basarabeană. Are forță, directețe, bărbăție, dar și duioșie. Sub stratul cultural care adună influențe lirice diverse (clasice, romantice, moderniste, chiar postmoderne); dincolo de austeritatea formală căutată, colcăie o magmă afectivă. Când aceasta erupe, spectacolul poetic oferit de Andrei Țurcanu este memorabil.

Ioana Revnic 

Articol publicat în România literară, nr. 2/ 2019

Sursă foto cover – AICI

L i k e   u s !