Masthead header

Printre profesori – o Ioana D`Arc

Când mă gândesc la anii de liceu, nu îmi aduc aminte – întâi și-ntâi – nici de colegi, nici de atmosferă, nici de ce am învățat. Înainte de orice, în minte am un nume, pe care vreau să vi-l fac astăzi cunoscut. De ce tocmai astăzi? Pentru că vreau să îi urez ”La mulți ani” celei care a fost ”profesoara sufletului meu”: Tatiana Ghiță

Tatiana Ghiță locuiește în Târgoviște, orașul în care am făcut școala generală și liceul pedagogic. Lucrează la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”. În peisajul liceului, este acel profesor care știe să se folosească de TOT ce are la îndemână, pentru a-i face pe copii să învețe și, mai ales, pentru a-i face să iubească școala. Elevii care lucrează alături de ea sunt cuprinși pe viață! de farmecul său, chiar dacă, liceeni fiind, nu își dau seama de acest lucru.

În anii 2000, când în școală cuvântul profesorilor conta mai mult decât interesele elevilor, când nimeni nu se îngrijea de emoțiile, de pasiunile, de gândurile noastre din afara școlii și tot ceea ce conta era să învățăm pentru note, pentru examene, Tatiana Ghiță era ALTFEL.

Colegii ei o catalogau drept ”CIUDATĂ”, pentru că își asculta elevii, că se preocupa de trăirile lor mai mult decât de teze, că preda într-un stil despre care ei nu învățaseră (încă!) la cursurile de perfecționare. Se mirau, mai ales, că nu dicta comentarii. Că avea îndrăzneala de a-i învăța pe copii să facă PROPRIILE eseuri. Cum e posibil așa ceva?! se revoltau cârcotitorii.

Caietele noastre de literatură arătau ca niște jurnale ale unor căutători de comori, cu hărți, simboluri, desene… Dacă știai să le descifrezi și să le citești într-o anumită ordine și dacă îți așezai gândurile pe hârtie, obțineai la final niște comentarii stufoase în care explicai de ce unele texte aparțin genului liric sau epic, de ce ”Ion” este roman realist sau ”Otilia” este roman balzacian.

Aveam să aflu muuult mai târziu că, de fapt, învățam cu ajutorul unor hărți mentale. Capul nostru era plin de desene, de simboluri, de cuvinte-cheie, de concepte literare. Și, asemenea croitorilor, din petice pe care le coseam cu grijă – făceam adevărate opere de artă. În cazul nostru, opere de… analiză literară.

Datorită Tatianei Ghiță am auzit prima oară de noțiuni care apăreau doar teoretic în cărțile de pedagogie – metode alternative, pălării gânditoare, metoda investigației, analiză swot. La orele ei lucram în echipă proiecte sau afișe, sau decoram panouri, făceam scheme sau luam notițe cu diferite culori.

Nu am să uit niciodată cum ne preda poezia.

Cu creta albă într-o mână și cu volumul de poezii în cealaltă, citea versurile lui Eminescu, în timp ce ilustra pe tablă ”Lacul”, ”O, rămâi”, ”Sara pe deal”, ”Luceafărul”. În fața ochilor noștri se desfășura un spectacol. Priveam fascinați desenele și ne lăsam cuprinși de vocea ei caldă. Începeam să visăm și, astfel, ea reușea să ne emoționeze și să ne aducă mai aproape de operele literare, pe care ceilalți, de la celelalte clase, le  priveau doar ca pe ceva împovărător, chinuitor. Ca pe o obligație. Eu nu pot memora versuri, dar aducându-mi aminte desenele, puteam recita câteva strofe din fiecare poezie.

Când venea vorba de proză, era și mai și! Ion, Otilia, Ștefan Gheorghidiu și Moromeții erau modelele noastre sau antimodelele. Deveneam călăii sau apărătorii lor, ne închipuiam ce le-am fi spus dacă am fi avut ocazia să îi cunoaștem pe acești eroi. Profesoara noastră ne spunea că ei sunt asemenea oamenilor pe care îi vom întâlni în viață, că alegerile lor vor fi alegeri pe care le vom face și noi, că ne vom comporta ca ei, că vom avea aceleași crize existențiale. În același timp, Tatiana Ghiță sădea în noi  resurse și soluții să facem față oricăror situații critice. Să le depășim. Și să ne împlinim.

Însuflețirea noastră din timpul orelor îi deranja pe destui profesori. În ceea ce făceam, ei nu vedeau decât nesupunere. Gălăgie. Agitație. Dezordine. Sau pură bizarerie… Simțeam atunci, dar nu știam să o spunem în cuvinte, cum ni se frâng aripile creației și ale imaginației, doar pentru că nu ne mai încadram în niște tipare.

În tot acest timp, Tatiana Ghiță, această ”Ioana D`Arc” a Liceului Pedagogic, își vedea de treabă, avea încredere în noi și în ea, predând în 2000 cum mulți dintre profesorii din ziua de azi ÎNCĂ nu o fac…

Însă nu ne preda doar materia pe care o stăpânea atât de bine. Uneori discutam despre cum să alegem și să folosim un parfum, cum să realizăm un machiaj de zi și să nu exagerăm cu unul de seară, ce atitudine trebuie să avem atunci când purtăm un inel cu piatră și cu ce toc al pantofului s-ar potrivi mai bine. Făcea cu noi ore de bune maniere. Fiind o clasă cu mai multe fete decât băieți, ne îndruma, ne corecta, ne arăta și ne crea un mindset al unor viitoare femei care reușesc să impresioneze prin rafinament și prin felul de a fi.

Nici pe băieți nu îi neglija, învățându-i cum să ofere un buchet de flori, cum ar trebui să vorbească la prima întâlnire, cum să treacă de emoțiile acestor momente și cum să se poarte cu fetele care le sunt dragi. Îmi doresc să cred ca unii dintre ei au familii frumoase datorită sfaturilor primite de la dumneaei.

*
În vara dinaintea clasei a douăsprezecea, aveam să trăiesc cea mai mare dezamăgire a vieții mele: a
m aflat vestea că Tatiana Ghiță nu o să mai fie profesoara noastră, întrucât acceptase un post în cadrul Inspectoratului. Am trăit despărțirea ei de noi ca pe o trădare. Am suferit ca după decesul unei persoane dragi și, în semn de revoltă, am vrut să abandonez liceul. Văzând cât de afectată sunt, profesorii din jur, dirigintele și alți câțiva, au vorbit cu ea. Știind că sunt o mare amatoare de olimpiade la limba română, Tatiana Ghiță a decis să mă pregătească săptămânal, fără a fi nevoie de o contribuție financiară din partea mea. Mă chema cu o oră înainte de începerea pregătirii, pentru a avea prilejul să stăm de vorbă. Despre mine, despre visuri, despre relațiile tensionate specifice vârstei, despre părinți, despre alegeri și decizii. Într-un fel, își asuma rolul de psihoterapeut. Suferisem, totuși, o mare depresie, aflând că pleacă… Depresie din care tot ea m-a ajutat să ies. Pentru că îi păsa! Atunci, drept mulțumire pentru toate acestea, am învățat atât de mult, încât m-am calificat la faza națională a Olimpiadei și, în urma acelui concurs, am intrat la Facultatea de Litere fără a mai susține examenul.

*

În învățământ, Tatiana Ghiță lucrează de 30 de ani. Iar școala din Târgoviște a transformat-o într-una care face concurență multor licee, chiar și de peste hotare. A fost director-adjunct la Colegiul Național „Constantin Cantacuzino”, director al liceului, inspector de management, inspector de limba română (funcție pe care o deține și azi). Aștept cu nerăbdare momentul când va sparge barierele județului, pentru a se face auzită de toată lumea.

În orice a întreprins a pus pasiune și dedicare, dovedind că este omul potrivit la locul potrivit. Pentru elevii săi!

Eu pun pariu că Tatiana Ghiță ar putea să fie un profesor excelent oriunde ar lucra; orice și oricâți elevi i s-ar da pe mână. Și pe toți i-ar învăța cea mai importantă lecție în viață: să fie oameni înainte de toate!

În semn de recunoștință scriu astăzi despre ea și încerc sa fiu, pentru elevii mei, profesorul care a fost ea, pentru mine. Apropiații îmi spun că și reușesc. Iar acest fapt e cea mai mare împlinire din punct de vedere profesional.

Cu multă admirație și cu drag,

Ciobanu Raluca

51/#100denume

Aflați  mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui.

Citiți poveștile din proiectul  #100denume!

Sursă foto – AICI

Your email is never published or shared. Required fields are marked *

*

*

L i k e   u s !