Masthead header

Lisa și misterioasa dispariție din Strada Anotimpuri nr. 12

Înainte să o întâlnesc pe Veronica Iani, i-am citit cărțile pe care tot ea le ilustrează: Ioana. O poveste despre sindromul Down; Tudor. O poveste despre adopție și Bebe. O poveste din burtică. În plus, am studiat (și din fericire pentru mine, am priceput !) – Fizica pentru copii, carte a cărei coautoare este și care tare bine mi-ar fi prins dacă ar fi ajuns la mine când eram mică.

Câteva lucruri au în comun la aceste volume: curajul cu care Veronica Iani abordează teme grele (ignorate sau ocolite de alții); naturalețea; o ingenuitate copilărească; umorul; spiritul ludic (ușor de găsit și în ce scrie, și în ce desenează).

La Rădăuți. Împreună cu Veronica și cu: Loredana, Florin, Găbiță, Gabriel, Matei, Bianca, Daria, Marius, Marinela, Alexia, Rafael, Rareș. doamna Lenuța

Apoi eu și Veronica ne-am întâlnit. Și am mers împreună la Așezământul de copii „Sf. Ierarh Leontie” din Rădăuți, locul în care am citit prima poveste din proiectul meu de suflet Spune-mi o poveste! 

Ascultătorii mei au fost doisprezece copii: Loredana, Florin, Găbiță, Gabriel, Matei, Bianca, Daria, Marius, Marinela, Alexia, Rafael, Rareș. Și doamna Lenuța.

Când au aflat cum o cheamă, copiii de la Așezământ s-au bulucit în jurul Veronicăi și au început să-i cânte în cor: Veronico, Veronico, / Fată bună și cuminte…

Oare atunci se va fi hotărât Veronica Iani să-i transforme pe toți în personaje de poveste? Răspunsul va rămâne un mare secret. Dar povestea cu cei doisprezece – NU! Au aflat-o primii elevii din clasa I de la școala la care lucrez, unde autoarea a fost invitata mea, în cadrul proiectului Spune-mi o poveste!

O dăruiesc mai departe, căci se potrivește tare bine acestor zile de sărbătoare ! (Ioana Revnic)

*

Lisa și misterioasa dispariție din Strada Anotimpuri nr. 12

 

Se trezise cu noaptea în cap, la fel ca în fiecare dimineață. Își puse papucii călduroși în picioare și se îndreptă spre bucătărie. Zâmbi mulțumit atunci când trecu pe lângă ușa de la intrare. Sosiseră o grămadă de scrisori, iar asta însemna o zi plină de bucurii.

Ajuns în bucătărie puse apă în ibricul de pe aragaz, apoi luă un pliculeț de ceai de pe raft. În acel moment  privirea îi căzu pe calendar. Zâmbetul îi dispăru de pe față:

– Lisa! Lisa! Vino repede! s-a întâmplat ceva îngrozitor! strigă el.

– Ce, ce s-a întâmplat? zise Lisa buimăcită încă de somn, ieșind de sub masă.

– Privește calendarul!

Lisa își lipi botul de calendar. Din cauza trezirii bruște nu putea să vadă bine.

– Da, ce e cu el? întrebă ea nedumerită.

– A dispărut.

– Cum să dispară? Calendarul e la locul lui, zise ea privind lung spre bătrân.

– Nu calendarul a dispărut, ci luna decembrie. Nu mai e în calendar! Aseară era, iar acum nu mai e.

Lisa privi cu mai multă atenție calendarul de pe perete.

– Ai dreptate. E ca și cum nici nu ar fi existat vreodată, zise ea pipăind cu laba foaia mare de hârtie de pe perete, pe care erau trecute toate lunile și zilele anului. Crezi că ar fi putut să o șteargă cineva?

–  Stai! strigă bătrânul, alergând la fotoliul de lângă geam. Se întoarse cu un rucsac roșu pe care îl răsturnă pe masă. Căută înfrigurat printre lucrurile căzute din el și deschise o agendă mare, cu coperțile foarte uzate. Imediat păli. De abia mai reuși să se așeze pe scaun. Părea că toate puterile îl părăsiseră. Puse capul pe masă.

Speriată, Lisa luă agenda și se uită în ea:

– O, Doamne! oftă ea. Luna decembrie chiar nu mai există! Iar dacă decembrie nu mai e, atunci nici tu…

Lisa nu mai putu continua. Se apropie de bătrân și îi mângâie părul lung și cărunt.

– Da, Lisa, Moș Crăciun nu mai există, zise el cu glasul stins.

– Ba exiști! Ești în fața mea, deci exiști, strigă ea.

– Exist, dar degeaba. Care mai este rostul meu acum? oftă Moș Crăciun privind trist pe geam.                                                                                                           

  *

Rafael coborî cu grijă din pătuţ. Trase cu urechea. Ceilalţi unsprezece copii dormeau liniştiţi. Se duse repede la fereastră. Deşi era în toiul nopţii, luna lumina atât de puternic încât se vedea ca ziua. Deodată tresări. Pe zăpada proaspăt căzută se vedeau urmele unui animal.

– A venit! zise el în şoaptă şi o zbughi în pătuț.

Îşi trase plăpumioara peste cap. A reușit să rămână treaz multă vreme, însă, tot aşteptând să audă uşa deschizându-se, a adormit.

De dimineaţa toţi ceilalţi copii se treziseră, doar Rafael încă mai dormea:

– Hei, scularea! îl zgâlţâi puternic cineva. 

– Daria, lasă-mă să mai dorm, mormăi el.

Apoi îşi aminti. Sări din pătuţ şi începu să caute. Sub pernă, sub pat nu era nimic. Dădu ocol tuturor pătuţurilor, dar tot nu găsi nimic. Bosumflat, se aşeză iar pe pat.

– Hai la masă! îl trase Daria de mână.

– Vin când am chef!

Rafael se spălă fără tragere de inimă pe față şi pe dinţi, se îmbrăcă şi se duse în sufragerie. Restul copiilor erau deja la masă. Doar ce terminaseră de spus rugăciunea. Rafael se închină şi, înainte de a se aşeza la locul lui, privi pe fereastra zăpada din jurul casei. Urmele nu se mai vedeau.

– Oare am visat?

Rafael se trezi cu un şerveţel făcut avion aterizând în farfuria lui.

– Matei! se răsti el la băieţelul care stătea în capul mesei şi râdea fericit cu gura până la urechi de pozna făcută.

Din bucătărie se auzi vocea doamnei Lenuța:

– Când terminaţi să văd în chiuvetă 12 cănuţe, 12 farfurii şi 12 linguriţe, nu ca data trecută.

– Reguli, reguli, reguli, mormăi nemulţumit Rafael.

Cei 12 copilaşi, 7 băieţei şi 5 fetiţe terminară de mâncat şi se ridicară de pe scăunele. Cu faţa spre icoana din care le zâmbea cald Maica Domnului spuseră rugăciunea de mulţumire după masă. 

– Acum putem ieşi la zăpadă? strigară bucuroși copiii. Rafael ne-a făcut o bucurie și ne-a dăruit zăpadă încă din luna noiembrie.

– V-ați făcut pătuțurile? se auzi din bucătărie

– Daaa! răspunseră copiii

– V-ați spălat pe mâini după masă? întrebă iar doamna Lenuța.

– Daaa! veni răspunsul copiilor

– Da, da, da, mormăi iar Rafael.

– Atunci ieșiți!

– Uraaa! chiuiră copiii în timp ce ieșeau afară.

Doar Rafael mai rămăsese în căsuță. Doamna Lenuța era și ea plecată să cumpere mâncare pentru masa de prânz. Când ieșise pe ușă, se uitase lung la el, însă nu îl întrebase nimic, spre ușurarea lui, care se temuse că a fost descoperit. Acum băiatul pregătea de zor o nouă ninsoare pentru ziua următoare.

– Trebuie să fac multă zăpadă. Sunt sigur că va veni imediat ce îmi va citi scrisoarea, iar dacă are zăpadă ajunge mai repede.

                                                                    *              

Desen de Veronica Iani

Lisa se tot învârtea în jurul cozii, încercând să descopere misterul dispariției lunii decembrie, în timp  ce Moș Crăciun  stătea la masă privind în continuare în gol.

– Mă duc să pregătesc sania și renii! strigă deodată Lisa. Vom găsi luna decembrie.

– Și unde vrei să o căutăm, draga mea cățelușă credincioasă? întrebă Moș Crăciun zâmbind trist.

– Nu știu, important e să nu stăm degeaba, răspunse ea în timp ce ieșea pe ușă. Se întoarse însă imediat, tremurând din tot corpul:

– Sania …. a dispărut și ea. Iar renii… sunt pe cale să dispară.

– Cum adică sunt pe cale să dispară? se ridică speriat de la masă Moș Crăciun.

– Sunt așa…transparenți. Ca și cum ar fi pe cale să dispară și ei… Nuuuu!! strigă ea deodată și se repezi spre stăpânul ei.

Degetul mic de la mâna stângă al acestuia începuse să devină și el transparent.

– O, Lisa, cred că voi dispărea și eu.

– Nu, asta nu se va întâmpla. Haide, zise ea, împingându-l de la spate pe Moș Crăciun. Culcă-te, iar când te vei trezi, vei vedea că totul a revenit la normal.

Lisa îl înveli cu grijă și se întoarse în bucătărie. Încerca să pară calmă, deși îi venea să urle de tristețe. Degetul cel mic al stăpânului deja dispăruse. Cine știe cât timp mai avea la dispoziție.

*

Rafael tresări atunci când auzi ciocănitul din ușă. Inima începu să îi bată cu putere  în timp ce apăsă clanța. Rămase însă uimit atunci când văzu în pragul ușii un câine. Avea picioarele foarte lungi, părul gri și scurt, urechi clăpăuge și niște ochi mari și negri.

– Ăăă, se bâlbâi Rafael. Pe cine căutați?

– Aici este casa celor 12 luni ale anului? întrebă politicos câinele.

– Nu, răspunse repezit băiatul.

– Am găsit această scrisoare, zise câinele scoțând dintr-un rucsac roșu un plic șifonat pe care apărea scris de multe ori cuvântul URGENT, însoțit de multe semne de exclamare.

– Unde ai găsit-o? zise Rafael făcând ochii mari.

– Dacă aici nu este casa celor 12 luni ale anului, nu am de ce să răspund la această întrebare, răspunse câinele și dădu să plece.

– Stai! îl opri Rafael. Aici este casa pe care o cauți.

– Atunci de ce m-ai mințit că nu este aici? se încruntă câinele.

– Așteptam un ren, nu un câine, se scuză roșindu-se Rafael. Dar spune-mi, unde ai găsit scrisoarea?

– E a ta? întrebă câinele.

– Da.

– Tu ești luna noiembrie?

– Da, eu sunt, răspunse Rafael nerăbdător.

Câinele lungea prea mult discuția iar el voia să afle răspunsul la scrisoare.

–  Restul lunilor unde sunt? se interesă câinele fără a lua în seamă agitația băiatului.

– Se joacă în curte cu zăpadă. Uite-i: Loredana e luna Ianuarie, Florin e februarie, Găbiță martie, Gabriel aprilie, Matei mai, Bianca iunie, Daria iulie, Marius august, Marinela septembrie, Alexia octombrie, iar Rareș decembrie. Dar spune-mi odată: unde ai găsit scrisoarea?

– La Moș Crăciun în casă, unde să o găsesc? Era pe podea printre alte sute de scrisori.

– Cine ești tu?  spuse Rafael încruntându-se.

– Sunt Lisa, câinele lui Moș Crăciun. Iar reni poți aștepta mult și bine. Nu mai există.

– Cum adică nu mai există, se sperie Rafael.

– Așa cum ai auzit. Nu mai există. S-au făcut nevăzuți. Au dispărut. Iar odată cu ei și sania, jucăriile. Moș Crăciun este pe cale să dispară și el. Atunci când am plecat, mâna stângă îi dispăruse.

Rafael amuți, Simțea cum podeaua îi fuge de sub picioare.

– Pot intra în casă? se scutură zgribulită Lisa. Am înghețat de când te tot caut. Este mai frig decât de obicei, iar zăpada asta neașteptată mi-a dat mult de furcă,

– Nu avem voie să lăsăm străini în casă, se scuză Rafael, căzut încă pe gânduri. Săptămâna trecută doamna Lenuța s-a supărat pentru că am băgat în casă un nor. Apoi, pentru că nu mai voia să plece, i-am făcut câțiva frățiori. Văzând mirarea de pe față Lisei, Rafael explică: Am pus niște apă la fiert în cana electrică, i-am ridicat capacul și cameră s-a umplut cu norișori. Norul a fost atât de fericit, încât a început să plângă. A udat  canapeaua și covorul iar doamna s-a supărat.

–  Atunci nu mai intru, zise Lisa frecându-și labele pentru a se încălzi. Este bine ce v-a învățat doamna: să nu primiți străini în casă. Însă trebuie să ne grăbim ca să îl salvăm pe Moș Crăciun.

–  Și ce aș putea face eu? ridică din umeri Rafael.

– Adică nu știi ce să faci? Doar tu ai scris scrisoarea! aproape că strigă Lisa.

Deschise scrisoare și începu să citească:

”Dragă Moș Crăciun.

Nu este drept ca în fiecare an să aduci cadouri copiilor în noaptea de 24 spre 25 decembrie. Ai putea, la fel de bine, să le aduci în luna noiembrie. Deja am rezolvat cu zăpada, după cum vezi. Poți folosi liniștit sania.

Cu drag,

luna Noiembrie (Rafael)

(Te rog să trimiți un ren cu răspunsul pe adresa: strada Anotimpuri, numărul 12,)”

– Da, ce e rău în asta? se arătă supărat Rafael. Toată ziua numai reguli peste reguli: spălat pe dinți, pe față, făcut patul, strâns masa, strâns jucăriile, făcut temele…și tot așa…și tot așa… Iar regula cea mai supărătoare e ca în fiecare an Moș Crăciun să vină în luna decembrie, luna lui Rareș.

– Dar astea nu sunt reguli, Rafael! Sunt lucruri normale pe care este nevoie să le facem pentru binele nostru, se miră Lisa. După o pauză continuă: Mă gândesc că dacă vei rupe scrisoarea totul va reveni la normal, zise Lisa cu o licărire de speranță în ochi.

– Mda, ezită Rafael.

Întinse mâna mâna după ea însă, deodată, din fundul curții se auzi o hărmălaie îngrozitoare. Loredana, Bianca, Daria, Marinela și Alexia țipau cel mai tare.

– Rafael, Rafael, strigau ele alergând spre intrare. Unde este doamna Lenuța? S-a întâmplat ceva groaznic!

Dând cu ochii de Lisa, s-au oprit pentru câteva clipe, apoi au început să se vaite iar, după care le-a apucat plânsul.

– Ce-i? Opriți-vă din plâns și spuneți-mi ce s-a întâmplat, strigă Rafael la ele.

De abia când au venit și băieții Rafael a putut afla grozăvia:

– Rareș… Rareș a dispărut! spuse Florin cu lacrimi în ochi.

– Ne jucam împreună și deodată a început să devină străveziu, se plânse Matei.

– Se vedea prin el! completă Florin.

– Apoi a dispărut cu totul!! țipă Marius.

– Cine e Rareș? întrebă Lisa cu privirea îngrozită.

– Decembrie, șopti Rafael. El este luna Decembrie.

– Dacă Decembrie a dispărut, înseamnă că și Moș Crăciun a dispărut. Totul este pierdut, zise Lisa prăbușindu-se.

Doamna Lenuța sosi cu sufletul la gură. Auzise copiii țipând pe când era în magazinul de peste drum. Lăsase sacoșele și venise să vadă ce s-a întâmplat, însă toți copiii vorbeau în același timp și nu a înțeles nimic.

– Liniște! încercă ea să îi potolească. Să intrăm în casă și să îmi explicați. Dar tu cine ești? întrebă în momentul în care dădu cu ochii de Lisa.

– E câinele lui Moș Crăciun, zise Rafael de abia deschizând gura.

Auzind asta copiii făcură imediat liniște. S-au dezbrăcat și s-au așezat cuminți pe covorul din sufragerie, stând roată în jurul Lisei. Găbiță se ridică în picioare și spuse repede cum a dispărut Rareș. Doamna Lenuța își duse speriată mâna la gură. Apoi Lisa povesti despre Moș Crăciun și dispariția renilor și a jucăriilor, după care îi întinse lui Rafael scrisoarea.

– Îmi pare rău, dar nu pot să o citesc, spuse el roșindu-se.

Doamna Lenuța o luă și o citi cu voce tare. Sprâncenele i se încruntau din ce în ce mai tare. Când o termină, își întoarse privirea spre tablă mare de pe perete, pe care erau 12 coloane, câte una pentru fiecare lună. De abia atunci copiii observară că luna decembrie nu se vedea din cauza unui cuier cu haine pus în dreptul ei. Florin se ridică și mută cuierul.

Veronica Iani

– A dispărut! strigară în cor copiii

– Ba a fost ștearsă, arătă Loredana. Uitați, se văd urmele.

Privirile copiilor se îndreptară nedumerite spre Rafael.

– Da, eu am șters-o! izbucni el în lacrimi, dar nu am vrut să fac cuiva rău. Nici lui Moș Crăciun, nici lui Rareș, nici renilor. Tot ce am vrut a fost ca Moș Crăciun să vină în luna mea, nu a lui Rareș. Atâta tot. Nu era mare diferență. Copiii ar fi primit aceleași daruri. Am pregătit chiar și zăpadă ca toate să fie așa cum trebuie.

– Bine, dar dacă ai trimis scrisoarea, de ce nu ai așteptat un răspuns? întrebă supărată doamna Lenuța.

Rafael își coborî privirea:

– Am vrut să fiu sigur.

O liniște adâncă se lăsă peste întreaga cameră. Doar ticăitul ceasului de pe perete se mai auzea. Deodată, Loredana tresări:

– Astăzi este ultima zi a lunii noiembrie. Dacă Rareș nu apare, mâine va începe luna ianuarie…

– Vai! suspină Gabriel. Ce ne facem?

– Doamna Lenuța! Doamna Lenuța! Deschideți repede! se auzi de afară un glas răgușit de bărbat, urmat de bătăi puternice în ușa de la intrare.

– E poștașul. Ce o fi pățit? zise doamna Lenuța îndreptându-se în grabă spre ușă.

Atunci când o deschise, în hol intră, alb ca varul, poștașul. Tremura din tot corpul și nu putea rosti nicio vorbă. Doamna Lenuța îi dădu o cană cu ceai. În cele din urmă, reuși să spună cu greu:

– Am adus o scrisoare. Mi-a adus-o… mi-a dat-o… un… un cap… un cap de ren… și patru picioare.

– Poftim?!! strigară copiii în cor.

– Ddda… Mai apoi erau doar trei… trei picioare și doi ochi. Apoi nu a mai fost nimic. A… a dispărut sub ochii mei. După care am leșinat. Am crezut că poate am visat, dar, când m-am trezit, scrisoarea era încă lângă mine. Avea adresa voastră.

 

– Renul lui Moș Crăciun! strigară iar copiii și se repeziră spre scrisoare.

Doamna Lenuța o luă din mâna tremurândă a poștașului și o deschise:

– E de la Moș Crăciun! zise ea.

Copiii amuțiră.

– Scrie așa:

”Dragă Rafael,

Am citit scrisoarea ta, însă nu am cum să îți îndeplinesc dorința. Cum aș putea veni în altă lună, din moment ce eu vestesc lumii Nașterea Mântuitorului? Iar Domnul Iisus s-a născut pe 25 decembrie. Eu aduc copiilor daruri, așa cum cei trei magi au adus daruri Domnului Iisus: aur, smirnă și tămâie. Însă, azi am descoperit că luna decembrie a dispărut din calendar. Nu știu dacă mai apuc că termin scrisoarea. Mâna dreaptă va dispărea în curând, la fel ca cea stângă. Și nici nu știu dacă singurul meu ren care nu a dispărut încă cu totul va ajunge la tine. Mai are doar patru picioare și capul. Te rog, poate reușești să aduci tu lucrurile la normal, așa cum au fost dintotdeauna.

Cu drag,

Moș Crăciun”

– Of! Nu m-am gândit la asta, lăsă capul în piept Rafael. Ce pot face acum?

Privirea îi căzu pe cele două scrisori din mâna doamnei Lenuța. Se apropie timid și o luă pe cea scrisă de el. Oftă din nou, apoi de duse în dreptul icoanei din care Maica Domnului zâmbea blând, ținându-l în brațe pe pruncul Iisus.

Privind spre ea zise:

– Vă rog să mă iertați. Am uitat ce este de fapt Crăciunul. M-am gândit doar la cadouri și am fost invidios pe Rareș. Îmi pare atât de rău.

Două lacrimi mari îi apărură în colțul ochilor, i se scurseră pe obraji, apoi căzură pe scrisoare.

Urmară imediat alte lacrimi fierbinți.

– Priviți! strigă Alexia. Scrisoare începe să dispară!

Într-adevăr, pe măsură ce lacrimile lui Rafael cădeau pe ea, dispărea. În curând scrisoarea se făcu nevăzută.

Găbiță alergă la tabla de pe perete pe care erau trecute lunile anului.

– Vai, luna decembrie încă lipsește! strigă el dezamăgit.

De abia ce rosti aceste cuvinte când, de pe casă, se auziră mai multe bufnituri, urmate apoi de o avalanșă de zăpadă, care căzu în curte, ridicând un nor alb de zăpadă fină. După câteva clipe, din nămeți se iviră două coarne, apoi capul unui ren. Văzându-l, poștașul se puse pe țipat, țâșnind pe ușă:

– Capul de ren, capul de ren!

– Capul de ren, tresăriră și copiii, însă din grămada de zăpadă ieși imediat un ren întreg, spre ușurarea tuturor.

Copiii priveau pe geam, nerăbdători să îl vadă și pe Rareș. Acesta însă întârzia să apară.

– De ce nu apare și el?… se smiorcăi Bianca.

– Poate acesta nu e renul lui Moș Crăciun?… tresări Marius.

– Dar de ce a căzut pe casa noastră? El trebuie să fie…

– De pe tablă lipsește încă luna decembrie! oftă Gabriel.

– Copii, strigă doamna Lenuța, decât să strigăm și ne ne îngrijorăm, mai bine ne rugăm să apară și Rareș.

Copiii se așezară cuminți pe canapea sau pe covor, rugându-se fiecare în gând. Din când în când mai aruncau o privire pe geam. În curte, renul pășea nervos, așteptând și el parcă ceva.

Primul clinchet i-a făcut pe copii să ciulească atenți urechile, apoi au stat încordați până când cântecul clopoțeilor a umplut întreg văzduhul. S-au repezit cu toții la geam:

– Moș Crăciun! Rareș! Au venit! Au venit!

Săreau în sus de bucurie, se îmbrățișau și chiuiau, privind sania trasă de reni cum cobora lin dintre nori.

– Sania pare goală! Nici Moș Crăciun și nici Rareș nu se văd în ea! țipă Marinela atunci când sania opri în curte.

Copiii au amuțit pentru câteva clipe, apoi, doar în papuci și bluzițele de casă, au năvălit afară pe ușă, spre disperarea doamnei Lenuța care nu știa cum să ia cât mai repede hăinuțele și căciulile din cuier. Rafael rămase în cameră, privind împietrit pe geam. Afară era un vacarm de nedescris: renul țopăia fericit alături de ceilalți reni înhămați la sanie, doamna Lenuța țipa la copii să se îmbrace, copiii vociferau. Deodată, un chiot de bucurie, a pornit din toate piepturile:

– Rareș! Rareș este aici, într-o pătură! A adormit. Uraaaa! Uraaaa!

L-au adus pe brațe, aruncându-l din când în când în sus. În momentul în care Rareș și Rafael s-au întâlnit față în față, liniștea a cuprins întreaga cameră.

– Te rog… Te rog să mă ierți, spuse Rafael șoptit, neîndrăznind să ridice ochii din podea.

Ochii copiilor erau ațintiți asupra lui Rareș. Ce avea să facă? Fiecare gândea: oare eu l-aș ierta?

– Moș Crăciun ne roagă să mai avem răbdare, zise Rareș. Va veni în Ajunul Crăciunului, așa cum face în fiecare an! Da, Rafael, te iert!

– Uraaa!! chiuiră cu toții, aruncându-și în aer căciulițele pe care cu greu doamna Lenuța reușise să le pună pe cap.

Un clinchet zurgălăi se auzi iar în văzduh. Lisa se strecurase încet pe ușă, iar acum zbura cu sania prin aer. După câteva rotocoale, fără să atingă pământul, trecu prin fața geamului, făcându-le semne de rămas bun copiilor. Urmă un viraj strâns în dreptul porții, chiar deasupra poștașului care se întorsese pentru a cere lămuriri. Înainte de a leșina din nou, o auzi pe Lisa zicându-i:

– Să trimiți la timp scrisorile tuturor copiilor!

Povestire scrisă de Veronica Iani pentru prietenii ei,

 Loredana, Florin, Găbiță, Gabriel, Matei,

Bianca, Daria, Marius, Marinela, Alexia,

Rafael, Rareș și doamna Lenuța,

Ajunul Nașterii Domnului, anul 2018

Pe Veronica Iani o găsiți pe www.veronicastories.com

Spune-mi o poveste! este un proiect desfășurat în colaborare cu Centrul de consiliere „Sfânta Alexandra Împărăteasa” și susținut de Liceul Pedagogic Ortodox „Anastasia Popescu”, din București.

Fotografii de Cristina Zamfirescu

ianuarie 7, 2019 - 10:42

Spune-mi o poveste! » Bunatate.ro - […] Citiți prima poveste scrisă pentru Spune-mi o poveste! […]

L i k e   u s !