În anul școlar 1918-1919, la numai 16 ani, Sana Vana ajunge învățătoare într-un sat mic din județul Bălți, din Basarabia. Ea a primit repartiția într-o localitate în care până atunci nu mai existase școală. Oamenii din sat așteaptă cu nerăbdare deschiderea anului de învățământ. Cursurile încep, deși lucrările de reparație nu fuseseră finalizate, clădirea școlii fusese înainte cârciumă. Lecțiile erau perturbate de zgomotele căruțelor care treceau de o parte și de alta a școlii.

  • Educându-i pe toți

Tânără, încrezătoare și cu mult elan, învățătoarea le solicită sătenilor să ia câteva măsuri: să închidă drumul de dinaintea școlii și să confecționeze un cuptor pentru încălzirea clasei. (…)

Și în ce privește orele propriu-zise a întâmpinat o serie de neajunsuri. Copiii veneau pe rând la înscriere. Își justificau întârzierea prin lipsa de încălțăminte, îmbrăcăminte… 

Învățătoarea dorea să încheie procedurile de înscriere, preotul din sat, cel care avea să predea ora de religie, era de părere că trebuie înscriși toți copiii, oricât de târziu ar veni, altfel oamenii vor fi descurajați în a-și trimite fiii și fiicele la școală. 

La 1 decembrie, fără învoiala preotului, după o lună și jumătate de înscrieri, învățătoarea începe școala:

Atunci m-am isbit cu capul de piatră!… – spune ea. Toate îndrumările metodice pe care le câștigasem în școală s-au risipit. Ele-mi erau recomandate ca cele mai bune pentru copiii ruși, dar nu se potriveau la fel pentru copiii moldoveni. Lecția pe care aș fi putut-o face în limba lor dreaptă într-o oră, cere timp de 2 ore. Trebuia să te-nvârți pe un loc de zece ori, traducând și prefăcând în tot felul ceea ce aveai de spus, ca să fii la urma urmii înțeleasă de copii, fiindcă copiii erau toți moldoveni, iar cărțile rusești.

  • Curaj și asumare

A trebuit să-mi croiesc o metodă nouă – continuă ea.

În același timp, oamenii neavând nicio înțelegere pentru viața școlară, mă supărau mereu, venind la școală în vremea lecțiilor, mai ales femeile…

De exemplu, una avea gust să toarcă șezând pe pragul clasei, ca să privească cum învață băiatul ei; alta venise cu plăcinte în clasă și striga în gura mare: „Măi Niculăiță! Unde ești? Na la mama plăcinte, ia și mănâncă până ce-s fierbinte.” 

La observația mea că în vremea lecției nu se poate face acest lucru, ea-mi răspunse: „Da pe urmă ce mi-e bun, după ce se vor răci! Eu taman de aceea am și alergat la școală, lăsându-i pe cei mai mici acasă, singuri, ca să mănânce și acesta o bucățică bună.” 

Cu toate greutățile aproape de neimaginat astăzi, învățătoarea de numai 16 ani reușește să-i dea „la brazdă pe toți”. 

Cristina Sircuța, fragment din volumul Viața femeilor în perioada interbelică,

carte distinsă recent cu Premiul „Henriette Yvonne Stahl” al Academiei Române

45/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul 100 de nume și alăturați-vă lui! 

Citiți poveștile despre #100denume ! 

Sursă foto – AICI