„Ce va vrea Dumnezeu, Ecaterină!”

 

Cu acest gând a plecat la război stră-străbunicul meu, Ilie Simion. Iar acestea au fost ultimele cuvinte pe care soția și fiica sa de trei ani (bunica mamei mele) le-au auzit de la el .

 

Stră-străbunicul meu a fost recrutat în anul 1916 în Regimentul 32 ″Mircea″ din cadrul Brigăzii 9 Infanterie din Ploiești, condus de colonelul Lascăr Caracaș, pentru a participa la acțiunile militare de pe frontul românesc din Primul Război Mondial.

 

Pentru că pe drumurile scurte armata germană nu a putut ajunge la București, fiind oprită de pretutindeni, comandamentul german hotărî să încerce drumul cel lung pătrunzând pe Valea  Jiului.

 

Astfel că, regimentul din care făcea parte și stră-străbunicul avea scopul să apere Valea Jiului.

 

Ilie Simion era un om foarte puternic, asemeni celorlalți soldați români, care au biruit foamea, gerul, goliciunea și mașinile nimicitoare de viață, fără să-și piardă curajul în biruința dreptății și în speranța că ziua eliberării are să vie. Puterea, voința și încăpățânarea soldatului român de a lupta până la sacrificiu i-au incomodat pe nemți. Așa că de cele mai multe ori aceștia au câștigat luptele lovind de la spate, pe neașteptate.

 

Așa s-a petrecut și cu o parte din regimentul stră-străbunicului meu. Soldații, în momentele de liniște când nu se mai trăgea, au intrat în râul Jiu să se spele, lăsând-și pe mal hainele și puștile. În timp ce se spălau, nemții i-au atacat. Regimentul, în loc să fugă, a luptat până la moarte, în izmene, cu puștile cu baionetă, deși soldații știau că vor fi măcelăriți.

 

„Așa a vrut Dumnezeu…”

Asta a spus stră-străbunica Ecaterina  când a primit vestea tristă că soțul ei a murit, demonstrând că la fel de vitejește a îndurat și populația civilă greutățile cele mari ale războiului.

Familia stră-străbunicului  mei

Dar povestea nu se termină aici…

Regimentul 32 Infanterie a continuat să lupte glorios pe frontul românesc pe toată perioada războiului. Și pentru vitejia și avântul remarcabile, a fost decorat cu cea mai înaltă distincție de război, Ordinul ″Mihai Viteazul″,clasa a III-a, emis prin Înalt Decret numărul 1171 din 9 octombrie 1917.

Atunci când totul părea pierdut, când din România rămăsese doar Moldova și teama că această țară ar fi putut să fie ștearsă de pe harta Europei, Dumnezeu a avut alt plan : „Pe-aici nu se trece!”

M-am tot gândit ce aș fi făcut eu dacă aș fi fost în locul lui… Cu siguranță că aș fi fugit, curajul meu nu îl pot compara cu al lui. Mai ales că el știa că va pierde lupta și că va muri. Doar când mă gândesc la spiritul acesta de sacrificiu mă trec fiori. 

Dacă astăzi cineva m-ar chema să îmi apăr țara cu arma în mână, cu rușine spun că nu aș face-o, că îmi este prea frică să merg în război, chiar dacă prezența mea acolo ar putea fi importantă. Dar îmi place să cred că există și căi pașnice de a face ceva pentru țara mea, să devin un adult educat și de folos, să mă rog pentru țara mea.

Acest lucru l-ar putea face toți tinerii de astăzi care de multe ori îmi dau impresia că sunt cam leneși, petrecând foarte multe ore pe Instagram, Facebook, la televizor, comparativ cu tinerii din vremea stră-străbunicului meu care munceau și își întemeiau familii de tineri, mergeau foarte mult pe jos, erau nevoiți să își apere țara.

Dacă aș avea posibilitatea să îl întâlnesc pe Ilie Simion, l-aș întreba : „Cum de cei de pe vremea ta erau atât de curajoși ?!!” și i-aș spune: „Mă bucur că Dumnezeu a vrut ca eu să exist!”

După părerea mea, stră-străbunicul meu a fost un mare erou. La fel ca ceilalți români, el a avut curajul să lupte până la moarte cu pieptul gol, cu pușca cu baionetă, atunci când nemții aveau arme performante. Noi, cei rămași care ne bucurăm de rodul jertfei lor, ne vom arăta recunoștința fiind totdeauna cu credință în Dumnezeu.

În prezent numele lui stă adânc scris la Mausoleul de la Mărășești: ILIE SIMION.

                       

Gyorbiro Gabriel

Text scris în clasa a VI-a și readus la lumină în cadrul proiectului catehetic „Învață-mă să fac binele”, de la Biserica Sfântul Dumitru Poștă, din București