Masthead header

Raiul lor, de câteva hectare

Mai întâi, am văzut cu coada ochiului, în dreapta, un cap învelit într-o basma roșie cu flori. După aceea, am simțit o mânuță care se agăța de marginea de jos a hainei mele. Era a unui băiețel. Abia dacă îmi ajungea până la brâu. Își descoperise capul, căci așa se cuvenea să stea, într-o biserică. Ținea în mână o căciuliță. Geaca pe care o purta era încheiată până la bărbie.

Gheorghiță, mamă, am auzit o șoaptă, du-te mai în față!

Biserica Mănăstirii Putna, unde mă aflam, era ticsită de lume și Gheorghiță nu reușea să se strecoare prin mulțimea adunată la Liturghie. Stătea lângă mine și mi se ținea de haină. M-am uitat mai bine și am văzut alți băieți înfofoliți. Și alte căpșoare înfășurate în năframe roșii, identice.

Am numărat rapid. Erau 12 copii. Niciunul nu cred că avea mai mult de 8 ani. „Mama” lor stătea în spatele grupului și îi îndemna – încet – să înainteze. Înaltă, luminoasă, se apleca din când în când înspre micuți, ca să le descheie hainele, căci în biserică era cald.

Am observat atunci că toți erau îmbrăcați în costume naționale.

„Mama” purta la rându-i o ie pe sub un pardesiu crem, elegant. Și același batic, pe care îl aveau fetițele. Mi-am dat seama că veneau toți dintr-un loc: probabil, de la un orfelinat.

L-am apucat pe Gheorghiță de mână și am tot înaintat, cerându-le iertare oamenilor care abia se răsuceau, ca să ne facă loc.

Am ajuns fix în fața altarului. Acolo, copiii s-au așezat în rând și așa au rămas, până la sfârșitul slujbei. Au știut când să îngenuncheze și când să se ridice în picioare. Când preoții sau diaconii au ieșit în fața credincioșilor, au știut de fiecare dată să se dea singuri la o parte. Doar Gheorghiță rămânea mai în față și, uneori, mângâia stiharul vreunui părinte ce se ruga lângă ei. Au stat toată slujba cuminți. Au șușotit rar. Au ascultat predica, fără să se foiască. S-au dus să se împărtășească, fără să îi îndemne nimeni. Au știut singuri ce să facă și ce să zică, atunci când au ajuns în fața potirului cu Sfânta Împărtășanie.

Nu am să uit cum, așezați în genunchi s-au îndreptat de spate când a început Crezul. Au împreunat mânuțele și au rostit rugăciunea cu glas tare. De la început până la sfârșit. Fără să ezite și, mai ales, fără să greșească.

După slujbă, înainte să plece, am reușit să aflu doar că vin de la așezământul pentru copii din Rădăuți. Că, dintre cei care locuiesc acolo, ei sunt mezinii. Pe doamna care îi însoțea nu am apucat să o întreb nici măcar cum o cheamă.

***

În Rădăuți, la inițiativa Părintelui Arhimandrit Iustin Dragomir, starețul Mănăstirii Bogdana, s-a construit Așezământul pentru Copii „Sfântul Ierarh Leontie”. E întins pe 3,6 hectare. Locuitorii lui au vârste cuprinse între 3 şi 18 ani (sau sunt chiar mai mari, șapte devenind studenți). Aceștia ajung aici în urma unor decizii luate de instituții ale statului, din Suceava.

Sunt 11 case care găzduiesc peste 120 de copii. Orfani sau proveniți fie din familii cu mijloace materiale extrem de modeste, fie din familii dezorganizate.

De ei se ocupă peste 60 de angajați, majoritatea laici. Le îngrijesc copiilor  și trupurile, și mințile, și sufletele. Printre aceștia se află și doi ucenici ai Părintelui Stareț: Arhid. Iustin Tănase (directorul executiv) și Maica Ecaterina Lichi, psihologul așezământului.

*

Sfântul Ierarh Leontie, ocrotitorul spiritual al lăcașului, a fost duhovnicul Cuviosului Daniil Sihastrul. Tradiția spune că s-a născut în Rădăuți, că sihăstria și-a trăit-o în codrii seculari de prin partea locului, călugărindu-se cu numele de Lavrentie. A devenit preot și apoi, pe vremea lui Alexandru cel Bun, Episcop de Rădăuți. Câțiva ani mai târziu, a ales viața de schimonah, și-a luat numele de Leontie și a ajuns „cel mai vestit sihastru și părinte duhovnicesc din nordul Moldovei”[1].

*

Ridicarea Așezământului „Sfântul Ierarh Leontie” a durat vreo zece ani. Din 2001, până în 2011. Primii care au venit aici au fost copiii de la 7 orfelinate din nordul țării, desființate de statul român. Au avut șansa să nimerească într-un loc ce le oferea mult din căldura unui cămin.

Pe lângă căsuțele în care stau, copiii au: cabinete medicale, o bibliotecă (cu 22.000 volume); o sală de spectacole; ateliere de pictură, de țesut și de cusut; sală de calculatoare; spaţii pentru expoziţii și multe alte locuri care îi ajută să își trăiască vârsta cât se poate de armonios. Într-un duh al blândeții și al firescului de care mulți, în familiile lor, nu au avut parte niciodată.  

 

Inima locului e Biserica. Toate clădirile sunt așezate în jurul ei. Are hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Aici, copilașii pe care i-am întâlnit la Mănăstirea Putna vor fi învățat să se roage în bună rânduială. 

Închid ochii și mi-i închipui cum zic Crezul, la Liturghie. Răspicat. Fără greșeală. Cu spatele drept. Cu mânuțele împreunate. Mai văd cum sfinții de pe pereții bisericii zâmbesc de drag, cât îi au – astfel – sub ochi.

*

Cred că fiecare dintre copiii de la așezământul din Rădăuți are o poveste care ar merita să fie cunoscută de alții. Cred că în viața fiecăruia există o rană de care cei din jur – acum – se îngrijesc. Poate că într-o zi am să ajung acolo, să îi cunosc mai bine și să le spun povești. Mi-ar plăcea să îl revăd pe Gheorghiță. Mi-aș dori să stau de vorbă și cu educatorii copiilor, și cu ctitorii locului.

Până atunci, spun mai departe doar o bucată din povestea unor copii care cresc departe de familii, dar aproape de Biserică. Ocrotiți de dragostea unor străini. Hrăniți de credință.

Ioana REVNIC

43/ #100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui!

Aflați mai multe despre acest așezământ: www.sfantulleontie.ro !

Aflați de AICI cum puteți ajuta. 

 

[1] Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2011.

Documentare – de AICI și de AICI

 

L i k e   u s !