Masthead header

Câți copii ai salvat de la moarte? O încurajare poate schimba totul.

„Mă numesc Irina. Am rămas însărcinată în mod neașteptat. M-am bucurat că voi naște un copil, dar sentimentele mele nu au fost împărtășite de cei apropiați. Părinții mei mi-au spus clar că nu mă primesc la ei cu copilul, iar dacă aleg să păstrez sarcina, mă vor da afară din casă în cel mai scurt timp. Dar nu s-au rezumat la a-mi pune în vedere aceste lucruri, ci zi de zi timp de două luni m-au presat să fac avort, au făcut programări la clinică și au încercat să mă ducă forțat acolo. La un moment dat, am ajuns la capătul puterilor. Îmi doream copilul, dar credeam că nu voi scăpa niciodată de presiunile părinților și oricum viața mea devenise un calvar… ” 

(O mărturisire făcută în urmă cu niște ani.)

***

Alexandra, cum s-a terminat povestea Irinei? o întreb pe fata din fața mea.

Alexandra Nadane are 25 de ani. Conduce Centrul de sprijin și consiliere pentru părinți și copii „Sfânta Alexandra Împărăteasa”, pe care tot ea l-a fondat. Aici, ajută femeile însărcinate aflate în situații dificile. Multe se zbat între gândul de a naște copilul sau de a-l avorta. Ea și colegii ei stau de vorbă cu ele și, uneori, reușesc să le ofere sprijinul de care au nevoie. Când are și opțiunea avortului în cărți, sprijinul înseamnă că o viață este salvată, iar o mamă nu va purta durerea maternității pierdute.

Alexandra a absolvit științele comunicării la SNSPA, apoi a făcut două mastere: Managementul proiectelor în cadrul aceleiași facultăți și Consiliere în asistență socială la Facultea de Sociologie, din București.

Dar de când am aflat cu ce se ocupă, nu încetez să mă minunez de curajul cu care își mărturisește convingerile și acționează în numele lor. Din acest motiv, pentru mine, Alexandra Nadane este unul dintre cele #100denume.

O admir. Am și invidiat-o câteva clipe, pentru că și-a găsit – de foarte devreme – rostul în viață.

***

Alexandra se îndreaptă ușor de spate: e înaltă și sofaua joasă pe care e așezată o face să stea ușor încovoiată. Sau poate că toate greutățile altora, pe care le ia asupra ei, o apasă pe umeri, fără ca ea să-și dea seama.

Îmi arată zâmbetul ei cu strungăreață. Privirea de fată cuminte i se luminează. Își dă după urechi părul castaniu, tuns bob. Și începe să povestească. Vorbește în fraze sacadate, apăsând mai tare pe „r”-uri.

***

Irina a fost primul meu caz. Aveam 16 ani. Eram în liceu și făceam parte dintr-o organizație umanitară. Acolo, am devenit coordonator media și într-o zi a ajuns la mine un e-mail de la o tânără care avea 25 de ani și îmi scria că este însărcinată, că își dorește copilul, dar că părinții o presează să facă avort. Că presiunea durează de două luni, dar ea nu e în stare să facă nimic în apărarea ei. M-am dus la șefii din organizație, le-am cerut ajutorul, dar ei mi-au spus că nu e de competența lor un asemenea caz. M-au sfătuit să îmi văd de viață și să ignor situația.

Tu nu i-ai ascultat…

Nu. Am sunat-o imediat pe Irina și i-am propus să ne vedem. Ea a acceptat. M-am dus să o întâlnesc și pe drum mă tot întrebam: Doamne, ce să-i spun? Ce să-i spun? Nu mă mai confruntasem niciodată cu o asemenea situație…

Ce i-ai spus?

Două lucruri: că am să încerc să fiu alături de ea cu tot ce se poate; și că este posibil să se împace cu părinții, chiar și cu iubitul ei, DAR dacă face avort viața copilului nu are cum să o mai recupereze niciodată. Apoi, am îmbrățișat-o, era prima dată după mult timp când cineva o încuraja, și ea a început să plângă.

Ce s-a întâmplat mai departe?

Irina s-a liniștit, ne-am plimbat, dar la un moment dat mi-a trecut prin minte că, întorcându-se acasă, s-ar putea ca părinții să reînceapă presiunile. Iar ea nu va mai avea curajul să strige după ajutor a doua oară. Am rugat-o să mă lase să o însoțesc. A acceptat.

Cum m-au văzut părinții ei, și-au dat seama destul de repede pentru ce sunt eu acolo și au început să îmi explice de ce o sfătuiesc să nu păstreze copilul: fata lor nu avea nimic (nici asigurări medicale, nici unde să stea…); iar ei nu aveau ce să îi ofere.

Pe loc mi-a venit ideea să-i rog să scrie pe o foaie toate aceste probleme; toate lucrurile de care aveau nevoie. Am luat lista, m-am uitat în ochii lor și le-am zis: Aveți încredere în mine, vă ajut cu toate lucrurile acestea, doar lăsați-o să păstreze copilul.

În clipa aceea, cred că Dumnezeu a făcut o minune și ei m-au crezut pe cuvânt. Nu numai că m-au crezut, ci s-au liniștit și în foarte scurt timp au început să vorbească despre copil cu mult entuziasm.

I-am lăsat să se bucure, m-am întors la mine acasă și abia atunci am realizat ce am făcut. Mă întrebam ce au să zică părinții mei, când vor afla de promisiunea mea, pe care nu aveam cum să o țin: nu eram fiică de miliardar, ca să pot să ajut singură. Am scris, totuși, un articol, l-am pus pe blogul meu, am adăugat o poză și un număr de telefon, apoi am început să mă rog. Am citit Acatistul Sfântului Spiridon…

Iar a doua zi…

A doua zi, m-a sunat o doamnă, care și-a oferit ajutorul. Și dumneaei a mai găsit pe cineva dispus să o sprijine pe tânăra respectivă. Iar din om în om, treptat, s-au rezolvat toate problemele. Fata s-a împăcat cu părinții, s-a căsătorit cu tatăl copilului, a născut.

În clipa aceea, mi-am dat seama ce vreau să fac, în viitor. Voiam să ajut femeile aflate în asemenea situații. Dar nu știam cum se face acest lucru sau că există în lume organizații care se ocupă de așa ceva.

Tot atunci întâmplarea a mai făcut ca nașii de cununie ai acestei tinere să se spovedească la părintele Nicolae Tănase, de la Valea Plopului. M-au dus și pe mine acolo, să văd ce se întâmplă…

Celor care nu știu le spun că Părintele Nicolae îngrijește sute de copii abandonați, copii orfani, copii ai străzii și copii ale căror mame nu au posibilitatea să îi crească. Micuții rămân la Valea Plopului un timp sau definitiv, în funcție de situația lor familială. Tu ce-ai făcut când ai ajuns la el?

Nu am mai vrut să plec. I-am spus părintelui că vreau să rămân să îl ajut. El m-a privit și mi-a zis că așa ceva trebuie să fac în… București. Pe moment, nu am înțeles la ce se referea. Am fost tare dezamăgită.

Apoi, în 2013, eram studentă și am început cu alte câteva colege Asociația „Studenți pentru viață”, ca să oferim sprijin și consiliere tinerelor și adolescentelor aflate în criză de sarcină. Asociația noastră mai era responsabilă cu partea de informare, de conștientizare în rândul tinerilor. Vestea că existăm a circulat din om în om. Drept urmare, au venit înspre noi foarte multe femei care aveau nevoie de sprijin. Încercam să le asigurăm susținere emoțională, materială și, în măsura în care puteam, sufletească.

Când au apărut cazuri din ce în ce mai multe, cu probleme din ce în ce mai mari, mi-am dat seama că e nevoie de ajutor specializat. Și așa a apărut ideea înființării unui centru care să ajute femeile aflate în criză de sarcină. În urmă cu doi ani, am început demersurile de înființare a acestuia. Și în 1 octombrie 2017, s-a deschis Centrul de consiliere și sprijin „Sfânta Alexandra Împărăteasa.”

***

O întreb pe Alexandra Nadane dacă nu îi este greu să își asume public convingeri considerate astăzi anacronice. Ea este carne de tun în bătăliile pentru viață. Forța ei vine – sunt sigură! – din credința în Dumnezeu. O credință mărturisită și prin vorbe, și prin fapte.

Îmi răspunde că știa de la început ce implică o atitudine militantă pro-viață, dar că și-a asumat acest lucru. Că îi dă putere bucuria mamelor și a copiilor care se nasc.

***

Ce femei vă cer ajutorul?

Sunt femei singure sau căsătorite care nu își pun problema că ar putea să ajungă vreodată într-o criză de sarcină. Toate au visuri, au planuri de viitor. Dar vestea că vor avea un copil le bulversează. Este un mit ideea că doar tinerele sau doar adolescentele trec prin asemenea stări. Nicio femeie nu e ferită de incertitudine, de disperare. Mai ales femeile singure. Fiecare dintre acestea se întreabă: Ce voi face de acum încolo? Ce vor zice cei din jurul meu? Cum gestionez situația nouă în care sunt?

Din păcate, la noi în societate s-a transmis prea mult ideea că avortul este exclusiv decizia femeii și atunci ea e lăsată singură, cu presiunea de a hotărî soarta unui copil. De multe ori, bărbatul își ascunde lașitatea în spatele acestei atitudini, ceea ce înseamnă, de fapt, o lipsă totală de sprijin.

Acum câțiva ani, am cunoscut o tânără cu un nivel de educație bun, cu un job promițător. Și, într-o zi, a rămas însărcinată, având o certitudine medicală că nu poate să i se întâmple asta. Însă, cu câtva timp înainte – ea fiind necredincioasă! – a avut totuși impulsul de a intra într-o biserică și de a se ruga la icoana Sfântului Nicolae, spunându-i că își dorește foarte mult un copil.

La scurtă vreme, a rămas însărcinată. La început s-a bucurat. Apoi, s-a îngrijorat. Lucrurile au degenerat când i-a spus totul tatălui. Bărbatul a început să o preseze să renunțe la sarcină: a șantajat-o emoțional, a amenințat-o… Iar situația ei a devenit și mai complicată când i-a falimentat businessul, rămânând astfel fără nicio sursă de venit.

Atunci am cunoscut-o eu. Gândește-te: iubitul ei nu-și asuma paternitatea; părinții, care ar fi putut să o ajute cumva, erau divorțați și stăteau în alte țări; ea nu avea bani; în plus, a aflat că are o sarcină toxică, moment în care a devenit de-a dreptul îngrozită.

Așa că, la început, s-a programat să facă avort. Însă într-un final a ales să păstreze sarcina. Cu ajutorul unor oameni inimoși, a fost susținută cu bani până ce a născut și apoi până ce s-a redresat financiar. Acum are o slujbă, și-a cumpărat o casă cu un credit, iar în momentele dificile zice că propriul copil este cel care îi dă putere să lupte în fiecare zi. Și tot el îi este mângâiere.

Câți copii nenăscuți ați salvat de la moarte? Pentru mine, tu ești un fel de… îngereasă a lor. Sau o soră mai mare.

Nu ținem o evidență a cazurilor rezolvate – ceea ce ne preocupă e să le răspundem cât se poate de repede persoanelor care au atât de multă nevoie de ajutor.

În ce constă – efectiv – ajutorul oferit de Centrul „Sfânta Alexandra Împărăteasa”?

Fiecare om e unic, situația fiecăruia e diferită. De aceea, încercăm să oferim exact ajutorul de care cineva are nevoie. Nu știu dacă au existat două cazuri identice.

În primul rând, încercăm să stabilim o relație personală cu fiecare femeie. Pentru că sprijinul emoțional este cel mai important. Încerci să ajuți, după ce ajungi la inima omului.

După aceea, facem o schemă de nevoi: vedem ce probleme are persoana respectivă și cum ar trebui rezolvate: de la investigații medicale; la asigurarea unei locuințe, a banilor de chirie; a beneficiilor legale, a ajutoarelor oferite de instituții ale statului.

Iar după nașterea copilului, procedăm în funcție de situație.

Dacă mamele au nevoie de un suport, le ajutăm până ce se așază situația lor. Nu lăsăm pe nimeni singur.

Sunt și cazuri în care problemele se rezolvă: familia mamei o sprijină pe aceasta, chiar dacă înainte o respinsese. Sau tatăl își asumă paternitatea copilului.

Odată, un tânăr care își părăsise iubita însărcinată s-a întors la ea. A rugat-o să îl iertare. I-a spus că, dacă EA s-a luptat pentru viața copilului (indiferent de presiunile celor din jur care au sfătuit-o să avorteze), iar EL nu a avut puterea aceasta, înseamnă că a fost un mare prost. A cerut-o în căsătorie când a ieșit din spital, după ce a născut.

Mi-ai mărturisit că există și situații în care femeile nu renunță la avort. Din diferite motive. Spune-mi însă cel mai recent caz cu final fericit…

În urmă cu două săptămâni, am primit un mesaj de la o tânără care mi-a trimis o poză cu copilul ei, de un an și jumătate, mulțumind că a fost ajutată să decidă să îl păstreze.

Nu mai știam cine este și nici nu îmi mai aminteam cazul ei. Mi-a explicat ea că am vorbit cu doi ani în urmă, că atunci am discutat mai multe aspecte, am încercat, în ansamblu, să o sprijinim, dar legătura s-a întrerupt și am avut sentimentul că presiunile pentru avort ale celor din jur au avut succes. Acum am aflat altceva. Dumnezeu a lucrat și, până la urmă, ea a născut copilul.

Mi-am dat seama atunci că, inclusiv în situațiile care par disperate, nu știi cum lucrează Dumnezeu printr-un simplu cuvânt căruia, poate, nu îi dai foarte mare importanță.

Contează să încerci să ajuți oamenii, chiar dacă nu reușești să le rezolvi toate problemele. Important e să faci ceva, chiar dacă pare foarte puțin.

O persoană pe care o admir foarte mult obișnuiește să spună că atât binele, cât și răul sunt iradiante, producând – deci – efecte în jurul nostru. Nu se știe niciodată la cine ajunge un bine, oricât de mic ar fi. Și nici ce efecte mari produce acesta.

Ioana Revnic

42/#100denume

Aflați mai multe despre proiectul #100denume și alăturați-vă lui! 

Aflați mai multe despre Centrul „Sânta Alexandra Împărăteasa” de AICI și de AICI.

Fotografii de pe pagina de Facebook a Alexandrei Nadane

L i k e   u s !